Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » „Să nu copiezi“ este de învăţat odată cu abecedarul

„Să nu copiezi“ este de învăţat odată cu abecedarul

Etica în lumea şcolii este o temă de actualitate. Se emit reglementări, se transmit semnale, se studiază ca la carte. Într-o societate educată cu zel ca să fie vigilentă, etica face figură spectaculoasă şi poate fi chiar temă la modă. Despre utilitatea şi prezenţa de-adevăratelea a eticii identificate cu treaba făcută cinstit în şcoala de fiecare zi pare nici să nu mai fie nevoie să se vorbească decât în formule stereotipe. Totodată, există din abundenţă intervenţii utile pe tema eticii, de luat în seamă şi de transpus practic. Bine ar fi ca ele să se manifeste, să se aplice şi să însoţească mersul la şcoală de la primii paşi. Să nu copiezi, să nu sufli, să nu vii la şcoală cu o planşă făcută de cineva mai mare din casă sunt învăţături simple, premergătoare accesului de mai târziu la termenul care poate părea pompos. În sens mai larg, ar fi de învăţat că şcoala nu este pentru ceva de azi pe mâine şi că nu se reduce la a te descurca la lecţia de zi, la referat, la o probă de examen – în general, la „ce se cere“. Pare cumva împotriva mersului societăţii de la noi o astfel de învăţătură, într-un context în care şcoala însăşi vede că este profitabil să fie ajutată să se descurce, să iasă bine, exact „cum se cere“.

Circulă, se spune, documente standard gata făcute care se cer la evaluarea unităţilor de învăţământ. Semnalează situaţia Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar (ARACIP), care atrage atenţia că există firme de consultanță care livrează aşa ceva. Nu e surprinzător că pentru beneficiari nu contează, după cum subliniază ARACIP, că „prin modul de redactare a acestor documente, cu formulări vagi și foarte generale, valabile pentru orice unitate de învățământ, nu se dă măsura eforturilor concrete pe care fiecare unitate de învățământ le face pentru îmbunătățirea calității. Documentele furnizate de către aceste firme, și nu de către persoanele care fac parte din conducerile școlilor, nu reflectă specificul și nici nevoile de dezvoltare ale unităților de învățământ în cauză“. Este normal să se dovedească mai solidă învăţătura adunată din atâtea alte situaţii din lumea înconjurătoare unde este întreţinută practica potrivit căreia nu este nevoie decât „să depui“, „să ai acolo“, „să fie formulat cum vor ei“, iar drept contribuţie proprie „să fii atent la dată“. Aceasta este practica pe la instituţii unde se cer, de exemplu, strategii, planuri sectoriale etc. şi unde soluţia e găsită în preluarea de bucăţi copiate pe sărite din părţi introductive, teoretice, metodologice ale unor lucrări de obicei cu carcter general-normativ. De asemenea, este de notorietate că multe proiecte pentru fonduri europene sunt respinse la evaluare pentru că reproduc, pur şi simplu, cerinţe enunţate în ghiduri, pe care autorii de proiecte le prezintă ca obiective ale propriilor proiecte.

„Formarea“ pentru aşa ceva vine de departe şi este „continuă“. Începe cu lucrările făcute la grădiniţă şi la clasele primare, nimic de zis, de către copii, dar finisate de „Doamna“ când e să fie trimise la vreo expoziţie, la vreun concurs. Continuă cu „portofoliile“ şi „referatele“ cu date, poze şi citate scoase „de pe net“. La examene naţionale urmează frazele transcrise de prin cărţi generic numite „de comentarii“, „de teste“ sau „ghiduri“, la rândul lor făcute prin compilaţii. Pe trepte şi mai înalte, este practicată cumpărarea de lucrări gata făcute.

O măsură de contracarare este includerea în planurile de învățământ ale programelor de studii universitare a unor cursuri de etică și integritate academică. Se practică de ceva timp în multe universităţi. Acum au primit un bine-venit cadru instituţionalizat unitar odată cu ordinul în acest sens emis de ministrul educației naționale. Potrivit ordinului, cursurile de etică sunt facultative în ciclul de licenţă şi obligatorii în ciclurile de master şi de doctorat. Înţelesul care se desprinde este că o lucrare de licenţă merge să fie niţel plagiată sau cumpărată mai ieftin. În general, discuţia despre etică, fraudă, „toleranţă zero“, „cel mai grav“ etc. se concentrează la nivelul ultim, cel mai de sus, cel al doctoratului, ca şi cum pe o treaptă mai de jos ar fi acceptabilă o cantitate mică de furt. O vorbă ministerială neinspirată despre ponderea insignifiantă a doctoratelor plagiate nu a servit decât ca motiv de reafirmare a activismului aplicat, îndreptat exclusiv către plagiatorii lucrărilor de doctorat. Astfel de reacţii le oferă adăpost excelent celorlalţi, puzderiei de manifestări ale hoţiei, înşelăciunii, păcălitului şi descurcatului de pe treptele inferioare. Sensul transmis astfel este că numai plagiatul, şi anume plagiatul la doctorat, este condamnabil. Cu o astfel de interpretare cultivată în jur, candidatul la o simplă evaluare, la o probă sau chiar la un examen întreg se dovedeşte frecvent nu numai neputincios, ci şi de-a dreptul perplex când află că are de livrat un produs lucrat de la un capăt la altul numai de el. Mai bine zis, cel în cauză este siderat că i se cere aşa ceva fără alternativă şi că nu-i serveşte la nimic doar să ştie „că nu se face aşa“.

 Florin ANTONESCU