Socialize

Facebook
Home » Noutati » Şase urgenţe ale învăţământului românesc

Şase urgenţe ale învăţământului românesc

Urgentele invatamantului romanescNu ştiu ce se întâmplă cu noi, românii, pentru că din ce în ce tot mai mulţi oameni se tem de viitor, de faptul că ziua de mâine poate fi mai rea din toate punctele de vedere decât cea de ieri, iar atunci când nu ai încredere în ce va urma, nici expectanţele nu sunt pe măsură, ele se diminuează sau chiar dispar, lăsând posibilitatea instalării în psihicul nostru a unei stări letargice foarte dăunătoare.

Această situaţie de neîncredere şi lipsă de viziune se vede foarte pregnant şi în învăţământ. De douăzeci şi trei de ani ne tot zbatem să reformăm învăţământul românesc, dar fără suc­cesul scontat, deoarece mereu ne lovim de ambi­ţiile şi orgoliile nemotivate, nejustificate, exacerbate chiar ale factorilor decizionali, urmă­rindu-se interesul propriu şi ignorând inte­resul naţional, neglijându-se principiul continui­tăţii şi adaptabilităţii doar de dragul unei schim­bări, fără a avea minima garanţie de reuşită. În această perioadă, învăţământul a fost cobaiul unora sau altora, partide mai mult sau mai puţin interesate cu adevărat de soarta viitoarei generaţii. Spun partide pentru că după Revoluţie nu am avut norocul de a beneficia de un ministru neîncorsetat politic, un om care să hotărască în interesul ţării şi al cadrelor didactice, nu în spiritul recomandărilor politice. Din 1989 şi până în prezent am avut douăzeci de miniştri ai Educaţiei, dintre care unul cu trei mandate. Ţinând cont că unii au stat câţiva ani, iar alţii câteva luni, putem spune că am avut anul şi ministrul. Dacă mai luăm în calcul şi faptul că fiecare a răspuns unei alte comenzi politice, e lesne de înţeles de ce ne aflăm aici, bătând pasul pe loc şi cu maximă ineficienţă. S-a mai încercat impor­tarea unor sisteme de învăţământ europene, dar s-a abandonat şi această cale, deoarece nu s-a făcut în prealabil un studiu de impact şi nu s-a luat în calcul specificul naţional din punct de vedere geografic şi cultural. Pentru profesori s-au derulat prin POSDRU foarte multe proiecte finanţate cu bani europeni, însă puţine şi-au atins ţinta finală din cauza formalismului care ne caracterizează pe mulţi dintre noi, a neglijării laturii aplicative şi diseminării bunelor practici sau poate şi a unor tendinţe de fraudare.

Gustul amar pe care-l resimt mulţi dintre noi, indiferent de domeniul de activitate, se datorează faptului că aşteptările oamenilor erau foarte mari, iar timpul concretizării lor trebuia să fie mult mai scurt. În prezent, după toate cele întâmplate, văzute şi auzite, pluteşte în aer o stare puternică de nerăbdare, de nelinişte, explozivă chiar, deoarece poporul a încercat toate variantele politice posibile, însă acum nu mai are alternative şi se simte manevrat, folosit, minţit, apoi ignorat. Nu vreau să dau o tentă politică vorbelor mele pentru că nu fac parte din nicio formaţiune de partid, dar nu pot să mă feresc a spune că toate necazurile se datorează luptei aberante, absurde pentru putere, pentru interesul propriu şi de partid, şi nicidecum pentru îndeplinirea mandatului primit de la alegători. Au fost prezentate în mass-media cazuri revoltătoare de corupţie, de minciună, de lipsă de demnitate, patriotism sau moralitate, de respect faţă de votanţi, faţă de popor. Şi-atunci cum să nu te întrebi dacă nu cumva poporul acesta e cel prostit prin vorbe meşteşugite, prin promisiuni deşarte, dacă nu cumva el e bun doar la alegeri, „perioadă când se trăieşte cel mai bine în România”. Politicianul român ştie foarte bine la care poartă să bată pentru a da anticipat recompensa în schimbul votului favorabil, cunoaşte nevoile comunităţii unde candidează şi pansează pe rană deschisă cu promisiuni pentru a-şi concretiza mandatul, fiind conştient că multe vor rămâne simple vorbe, dar pentru el nu mai contează. Se mai poate spune şi că uneori ne merităm soarta datorită pasivităţii multora dintre noi, a indiferenţei şi ignoranţei altora.

Revenind la problema care mă interesează mai mult, starea învăţământului nostru, vreau să afirm că, dacă s-ar dori, învăţământul românesc ar fi orientat către drumul cel bun într-un timp foarte scurt. Nu vreau să inculc ideea că în prezent învăţământul nostru nu e bun, doar că el este perfectibil. De fiecare dată, la numirea unui nou ministru al învăţământului, oamenii din sistem au aşteptat să vadă schimbările corecte, dorite de ei, dar realitatea i-a contrazis. La început, ministrul îşi prezintă intenţiile, cere din teritoriu propuneri şi după aceea uşor, uşor lucrurile se liniştesc, iar noi rămânem doar cu propunerile. Şi uite-aşa situaţia devine ciclică din patru în patru ani. Acest lucru nu e bun, e chiar dăunător şi trădează, pe bună dreptate, lipsa unui ideal educaţional, lipsa unei strategii pe termen lung, lipsa unor obiective strategice, a unor priorităţi. Schimbările în sistem ar trebui să fie făcute doar ca urmare a plierii acestuia pe evoluţia şi nevoile societăţii, şi nu de la un ciclu electoral la altul. Noi batem pasul pe loc din două motive majore: facem schimbări fără predictibilitate, fără viziune, iar după patru ani noua conducere anulează tot ce a fost şi o ia de la capăt. Soarta pe care a avut-o Pactul pe educaţie constituie dovada elocventă că orgoliile politice şi nu oamenii din sistem strică reputaţia învăţământului românesc. O altă problemă este că în rândul adevăratelor cadre didactice s-au strecurat pe diverse căi şi unii care pătează reputaţia celor mulţi, acele beizadele, care se bucură de clemenţa şi protecţia celor cu putere, începând cu directorii şi terminându-se sus, sus de tot, pentru că funcţiile sunt politizate şi cum să fie înlăturat din colectiv aşa de uşor un membru de partid sau ruda nu ştiu cui. Ne mai întrebăm uneori, retoric, de ce oare vestul ne priveşte cu aşa dispreţ sau ne judecă destul de aspru năravurile. E simplu, pentru că ei aplică legile, iar noi le interpretăm în funcţie de caz sau persoană.

Pentru că ne aflăm la începutul unui nou an, pentru că nu mai avem răbdare să aşteptăm binele promis şi pentru că fiecare dintre noi trebuie să pună umărul la producerea schimbărilor pozitive, voi lansa şase propuneri pe care eu le consider urgenţe ale învăţământului nostru:

1. Depolitizarea funcţiilor de conducere din şcoli şi inspectoratele şcolare.

1.1. Consiliile profesorale să-şi aleagă, prin vot secret, directorul, nu să-şi dea acordul pentru mai multe candidaturi, cum e în prezent, urmând ca decizia să se ia în altă parte. Directorul ales se va prezenta apoi la concurs. O astfel de procedură ar elimina tensiunile din şcoli şi ar da posibilitatea celui mai bun să conducă destinele instituţiei.

1.2. Inspectorii de specialitate să fie aleşi, prin vot secret, de reprezentanţii catedrei respective. Aşa se oferă posibilitatea alegerii unor oameni valoroşi profesional şi moral, oameni care şi-au făcut un nume numai prin muncă şi competenţă profesională.

1.3. Inspectorii generali să fie aleşi, prin vot secret, de managerii şcolilor, adică de directori.

2. Menţinerea liceelor pedagogice de cinci ani, iar accesul în învăţământul preşcolar şi primar să se facă numai cu aceşti absolvenţi după ce devin licenţiaţi în Ştiinţele Educaţiei – Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar.

Astfel se pot aşeza pe baze temeinice primele două cicluri ale şcolarităţii şi s-ar asigura cu personal calificat şi competent profesional fiecare unitate de învăţământ. Susţin această variantă deoarece ea asigură în două trepte pregătirea ştiinţifico-metodică medie şi superioară necesară profesiei, dar şi o pregătire deontologică privind statutul de dascăl.

3. O salarizare corespunzătoare a personalului didactic pentru a atrage în sistem oameni de valoare, dar şi pentru a avea posibilitatea efectuării unei selecţii riguroase la încadrare.

Prin această măsură s-ar elimina pătrunderea în sistem a necalificaţilor, a mediocrităţilor, a celor fără vocaţie, a celor pentru care învăţământul este ceva pasager, iar mulţi dintre ei comit greşeli pe care presa le atribuie, la modul general, tuturor cadrelor didactice.

4. Simplificarea documentelor de proiectare didactică, adoptându-se principiul „simplu şi efi­cient”, iar criteriul de bază pentru apreciere să rămână rezultatele obţinute cu elevii, cercetarea şi inovarea didactică, şi nu grosimea dosarului personal cu hârtii „de prin sate adunate”.

Tehnica de astăzi, prin metoda „copy-paste”, permite „fabricarea” de hârtii încât din nimeni poţi deveni „personalitate” cu dreptul de a obţine mul­te „drepturi”. De aceea se impune urgent ca şi fişa de evaluare pentru gradaţia de merit să fie modi­ficată şi să conţină doar indicatori ce cuprind mun­ca la clasă (chiar cu o inspecţie), cercetare şi ino­vare didactică, formare profesională, publicaţii etc.

5. Regândirea regulamentelor şcolare şi a sta­tu­tului cadrului didactic.

În prezent regulamentele şcolare sunt prea permisive şi interpretabile. Nu au prevederi clare, punctuale pentru categoria diversă de abateri pe care elevii le săvârşesc în prezent. De asemenea, statutul cadrului didactic e mult prea stufos şi îngreunează luarea unor decizii urgente în cazuri grave de abateri de la lege sau deontologia didactică. Din aceste motive apar fel de fel de tensiuni şi conflicte între elevi, între elevi şi profesori sau chiar între profesori. Lipsa de intransigenţă în luarea deciziilor legale şi la timp constituie o altă hibă a sistemului nostru de învăţământ. Tergiversarea sau clemenţa sporită din partea decidenţilor creează suspiciuni, dar şi precedente periculoase. Ar trebui să învăţăm de la germani, care spun că „O şcoală fără disciplină e ca o moară fără apă”.

6. Restabilirea unor relaţii sănătoase de conlucrare cu familia şi cu elevii.

În prezent, şcolile se confruntă cu mari probleme de comportament ale elevilor şi trebuie să recunoaştem deschis că nu numai ei sunt de vină pentru faptele pe care le comit. Primii vinovaţi sunt părinţii, care dau prea multă libertate copiilor lor, apoi unii profesori care adoptă un stil de lucru „neutru”, fiecare elev făcând ce vrea. În aceste condiţii, şcoala trebuie să regândească legătura cu familia şi să restabilească conexiunile cu aceasta, fără să creeze diferenţe de păreri sau tensiuni. Referitor la profesori, munca educativă este o componentă a profesiei şi de aceea ea devine obligaţie. Neîndeplinirea acestei obligaţii trebuie sancţionată imediat. Se ştie că „mult mai uşor se instruieşte un copil bine educat”, de aceea munca educativă din şcoli trebuie urgent revigorată.

În final, vreau să precizez faptul că am scris aceste lucruri mânat numai de gânduri curate şi de faptul că fiecare dintre noi, căruia îi pasă şi are ceva de spus pertinent şi consistent, are datoria morală să o facă, pentru că altfel comentariile şi acuzele pe o anumită temă nu au valoare constructivă dacă nu sunt însoţite de alternative de îndreptare.

Pentru că suntem încă sub impulsul sărbăto­rilor de iarnă, le doresc tuturor

Un an mai bun!

 Prof. înv. primar Ionel PÂRLEA,
Şcoala Gimnazială Alexandru Vlahuţă, Focşani