Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » SCENARII FICTIVE

SCENARII FICTIVE

Citesc la întâmplare într-o revistă literară un fel de scenariu didactic ce ne spune că soluţiile educaţiei stau în inventivitatea şi imaginaţia profesorului şi mă întreb dacă asemenea scenariu nu adună la un loc toate metodele posibile, fiind astfel expresia unei supralicitări. Fiindcă şcoala cotidiană, reală, e totuşi altfel, iar scenariul de mai jos e un fel de „model“ metodic al unui mod de a lucra ce va rămâne mai mereu o utopie. Dar iată scenariul, postat de un profesor de limba şi literatura română, din care voi cita doar o parte semnificativă. Scenariul este asociat unei teme generoase, ideale pentru o anume vârstă: „Vreau să salvez lumea“. Iar profesorul/profesoara ne prezintă cum decurg lucrurile:

Citim cu interes textul literar aparţinând unui apreciat scriitor român contemporan, Florin Bican (este posibil ca unii/mulţi dintre noi să nu fi auzit de acest apreciat «scriitor contemporan»– n.n.)  despre care copiii se pot informa chiar din manual, în cadrul unei fișe de autor – și ne întâlnim cu eroi ai Antichităţii grecești, precum Tezeu, Minotaurul sau Ariadna; spontan, copiii fac trimiteri la lecturi anterioare – «Legendele Olimpului», de Alexandru Mitru, sau «Percy Jackson și Olimpienii», de Rick Riordan (o oră mai târziu, au și adus cărţile respective la școală, căci se mândresc că le au în bibliotecă!); discutăm semnificaţiile textului și definim împreună valorile spirituale care configurează portretul unui erou; nuanţăm aceste observaţii, rezolvând exerciţiile din manuale, variate și atrăgătoare: istoria cuvintelor, jocul de rol, eseul de cinci minute; extindem discuţia asupra eroului literar, observând benzile desenate inspirate de Percy Jackson, întruchipare modernă a anticului Perseu; realizăm noi înșine, ca temă, o bandă desenată, având în centru eroul preferat; facem cunoștinţă, apoi, cu Malala, o fată pakistaneză persecutată de talibani, care a răspuns violenţelor la care a fost supusă prin rezistenţă spirituală, scriind o carte inspirată de drama ei și a familiei ei, pentru care a primit Premiul Nobel pentru Pace, iar elevii se miră să constate că eroii trăiesc nu doar în cărţi, ci și printre noi, ba chiar pot fi copii, ca și ei. Acesta este doar un exemplu de periplu intelectual, cultural, dar și educativ, pe parcursul căruia am comunicat substanţial cu elevii, am descoperit împreună date interesante din cultura română și universală, am studiat particularităţi ale textului literar, am generat text multimodal, am transmis principii de viaţă valoroase și am stimulat interesul pentru manifestarea unor atitudini civice curajoase dincolo de literatură, în viaţa reală“.

Adevăr sau teorie pură? Căci toată această descriere a unei aşa-zise lecţii („model“, „obişnuite“) suferă de multă, foarte multă inadecvare. Reproşul de fond este unul al supralicitării. În lumea de azi, „bombardamentul“ informaţional conţine teribilul păcat de a egaliza lucrurile, de a anula o ierarhie a asumării şi a preferinţelor, dar şi, mai mult şi mai grav, o ierarhie a esenţializării. Ceea ce este esenţial în educaţie este ca subiectul educaţiei, elevul, să-şi asume un număr de cunoştinţe (multe, puţine) şi un număr de valori şi să decidă că, pentru el, ele nu sunt egale, şi nu vor fi niciodată egale, iar contribuţia lui constă tocmai în a alege. Iniţial, fără o motivare verbală, mai târziu cu această motivare. Dar niciodată nu le va putea alege pe toate şi nici nu va putea lua cunoştinţă de toate.

Nu voi reproşa intervenţiei în cauză multitudinea de metode, procedee, folosite într-o oră de literatură română. De altfel, nici nu ştiu – n-am calculat – dacă, material vorbind, timpul permite o asemenea abordare de tehnici ale învăţării: lectura textului, identificarea „personajelor“ şi analogia cu alte texte, valorile spirituale ataşate unor personaje-eroi, efectuarea exerciţiilor adiacente din manual, realizarea unui „joc de rol“ şi a unor minieseuri de „5 minute“, realizarea unei benzi desenate (contribuţia direct a elevilor), istoria fetei pakistaneze, persecutate de talibani. Etc., etc…

Te cuprinde o imensă nelinişte, şi poate chiar un sentiment de inferioritate, crezând că e posibil ca un profesor să facă toate aceste lucruri într-o singură oră de limba şi literatură română, la gimnaziu, la oricare din clasele acestui segment al învăţământului preuniversitar.

Şi mă întorc din nou la întrebarea cu care am început: adevăr didactic practic sau teorie pură? Şi cui serveşte o asemenea abordare supralicitantă?

Nu aş vrea să cred că intervenţia profesoarei în cauză era doar o intervenţie pentru o revistă literară şi că pe mai nimeni n-ar interesa dacă în „şcoala reală“ un asemenea scenariu este posibil. Dimpotrivă, convingerea mea este că există asemenea profesori care fac azi lecţii „spectaculoase», considerate adesea modele didactice, în cadrul unor comisii metodice. Şi toată lumea este, de regulă, încântată de… performanţă. Mai ales că se întâmplă adesea ca şi elevii să se arate interesaţi de asemenea „spectacol“; şi, mai mult, le place trecerea aceasta rapidă de la un procedeu la altul, fără ca succesiunea de „evenimente“ să aibă timp să se sedimenteze. Un fel de impresionism didactic. Iar la sfârşitul lecţiei putem chiar avea un răspuns din partea tuturor, elevi şi eventual profesori, mărturisirea că a fost o lecţie minunată, care le-a plăcut. Şi le-a plăcut tocmai această varietate de suprafaţă, acest spectacol, care a fost lecţia, această multitudine (neangajantă, în fond) de tehnici şi procedee folosite, de jocuri didactice.

Dar poate că aşa ar trebui să arate o altfel de şcoală pe care o clamează tot mai multe persoane din spaţiul public, părinţi şi OG-işti de-a valma, fără nicio reţinere, fără nicio modestie a abordării, convinşi fiind că aici se află secretul rezolvării tuturor problemelor şcolii.

Ne aflăm, în fapt, la un moment de răscruce în educaţie, în care nu problema unei noi interrealţionări cu elevul constituie esenţa unei noi „educaţii“, deşi chiar acesta s-ar putea să fie „secretul“ unei adevărate reforme, ci nevoia obsedantă de a „linişti“ un elev a cărui principală trăsătură  a devenit astăzi o tot mai evidentă neputinţă de a se concentra pe o perioada mai mare de timp (cam 10-15 minute la gimnaziu şi 20-25 minute la liceu).

În raport cu acest punct de referinţă, şcoala rămâne fie blocată într-un conservatorism dramatic: profesorul dictează, căci mulţi profesori nu par a fi deocamdată capabili să lucreze cu varietatea de exerciţii din unele manuale şcolare, fie parcurge repede şi superficial o sumă de procedee de educaţie „postmodernistă“, ieşind din „realul“ şcolii şi intrând în utopia liniştitoarea a noilor abordări.

Adrian COSTACHE