Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Spiritualitate » Schimbarea…

Schimbarea…

Cred că cei mai mulţi dintre noi am stat, la un moment dat, şi ne-am gândit ce mult a însemnat/a cântărit o schimbare/o anumită schimbare în viaţa noastră. Şi, da, curat lucru: contează foarte mult o schimbare, adevărată, în viaţa noastră. Într-adevăr, schimbarea este, cu adevărat, un act, un gest, un semn al providenţei divine. Este o manifestare a dragostei, a purtării de grijă şi a proniei dumnezeieşti.  Altfel spus, este o capacitate, dar, mai ales, o şansă, poate unica, poate singura, ce ne poate face pe noi altfel; adică aşa cum am fost sau aşa cum ar trebui să fim.

Pornind de la schimbarea, în plan fizic, psihic, personal, profesional, social, trupesc şi sufletesc şi ajungând până la cea în plan moral, spiritual şi duhovnicesc, schimbarea este antidotul plictisului, al blazării, al rutinei, al uzurii, al plafonării adică al involuţiei, al deteriorării, alterării şi degradării.

Cu alte cuvinte, schimbarea (poate) aduce căinţă şi pocăinţă, convertire şi îndreptare, luminare sau clarificare, limpezire ori lămurire, încurajare şi îmbărbătare, mai bine spus, schimbarea aduce (înapoi) ceea ce ne lipsea, ceea ce ne doream sau, mai corect spus, ceea ce ne trebuia, fiindu-ne absolut necesar şi de maximă trebuinţă ori necesitate.

De aceea, dincolo de indispensabilitatea ei, schimbarea produce multă bucurie, veritabil curaj şi eficient optimism, provocând abordări şi orizonturi noi, mult folositoare şi autentic ziditoare nouă, tuturor.

Fără însă a declanşa cine ştie ce reforme, rebeliuni ori revoluţii, schimbarea trebuie să existe, măcar o singură dată, în viaţa fiecăruia dintre noi, având parte, în jurul nostru, de atâtea exemple, modele, pilde sau mărturii de oameni care şi-au schimbat, cu adevărat, viaţa şi vieţuirea, atitudinea şi comportamentul, orientarea sau orizontul, activităţile, acţiunile, preocupările sau îndeletnicirile lor, ajungând a fi: din răi buni, din buni tot mai buni, din superficiali serioşi, responsabili şi profunzi, din egoişti altruişti, din zgârciţi milostivi, din aroganţi simpli, umili şi smeriţi, din ignoranţi cercetători, cititori şi cunoscători şi, aşa mai departe.

Căci, „Viaţa ta se va schimba numai atunci când tu te vei schimba!“ – Jim Rohn sau „Fii tu însuţi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!“ – Mahatma Gandhi

Practic, viaţa noastră este un parcurs care constă în asemenea schimbări, providenţiale/proniatoare, care, dacă sunt corect percepute şi serios asumate ori însuşite, sunt cruciale, ducând la modificarea, transformarea şi, de ce nu, chiar la transfigurarea/convertirea noastră, ele fiind momente/prilejuri de sinceră şi profundă revelaţie sau descoperire, a lui Dumnezeu, a semenilor noştri şi, în special, a noastră, a eului şi sinelui nostru, al fiecăruia.

În fond, într-o lume plină de singurătate şi de egoism, de brutalitate, cinism şi dualism, viclenie şi meschinărie, merită a trăi şi a consuma, până la capăt, oportunitatea ori şansa schimbării, care, de fapt, ne (rea)duce la noi înşine, la omul din noi şi de alături şi, îndeosebi, la Dumnezeu, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie fiind plină de asemenea pilde/exemple memorabile, sfinţitoare, tămăduitoare şi, mai ales, mântuitoare.

Aşadar, haideţi să nu uităm că o schimbare poate fi un binecuvântat prilej de bucurie, fericire, comuniune, comunitate, viaţă, veşnicie şi mântuire.

Altfel spus, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne (mai) ofere ocazia/şansa unei asemenea schimbări, reale, sincere, autentice şi adevărate iar noi, între noi, oamenii, să ne (mai) schimbăm, cu mult folos, devenind sănătoşi, frumoşi şi bucuroşi.

În altă ordine de idei, vom sublinia şi reţine că, altminteri, astăzi, schimbarea este un concept foarte vehiculat. Dacă vreţi, este un fel de emblemă a timpului. Aproape tot contextul existenţei umane s-a schimbat faţă de nu mult timp în urmă, să zicem unu-două secole: societatea, moravurile, tehnologia, sistemul politic şi economic etc. Şi această transformare nu dă semne că ar ajunge la vreo finalitate. Practic, nu ştim dacă există vreo finalitate sau am intrat doar într-un cerc vicios. Gen schimbarea schimbării sau eterna schimbare. Iar motivaţia acestei schimbări este, cum altfel, decât binele, al meu, al tău, al lui, al nostru, al tuturor.

Şi totuşi, dincolo de toate acestea, din punct de vedere duhovnicesc, (doar) pocăinţa este cotitura/schimbarea vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Iisus Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.

În concluzie şi încheiere, vom afirma/susţine că pocăinţa – schimbarea trebuie să înceapă anume de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie şi curaj, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acum. Fără asta, Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Iisus Hristos: nu oricine spune „Doamne, Doamne“ va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe aceastea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia – toate aceste roade minunate pot încă de pe acum schimba, transforma pământul în rai, dacă am putea să le rodim asemenea unui copac, plin cu fructe.

(Cf. Mitropolitul Antonie de Suroj, Bucuria pocăinţei, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, p. 39).

Mai adăugăm/mai remarcăm încă ceva: vecin, rău şi viclean, mai cu seamă pentru cei neîntăriţi şi pentru cei care abia încep să se nevoiască, sunt schimbările sau prefacerile firii noastre omeneşti, fire supusă slăbiciunilor, coroziunii şi neputinţelor specifice. Ele seamănă cu condiţiile climaterice, care se schimbă sau se transformă. Acestea nu sunt permanente, ci trecătoare.

De aceea nu trebuie să ne înfricoşeze, încât să schimbe cursul vieţii noastre duhovniceşti. În acest sens, avem (şi) pilda marinarilor. Ei nu încetează să călătorească pentru că marea devine primejdioasă în momentul furtunii. Leagă puţin timp corabia la ţărm şi aşteaptă. După aceea îşi continuă călătoria fără să mai fie preocupaţi de furtună.

După cădere, suntem condamnaţi pe viaţă la a avea parte de asemenea schimbări: odată cu primul păcat, omul şi-a pierdut personalitatea, a devenit victima influenţelor şi este supus schimbărilor. Niciodată, el nu rămâne stabil/statornic pe o poziţie, pe o simţire, pe o idee sau pe o opinie.

Asupra caracterului omului se exercită, în acest sens, influenţe din partea cuvintelor, gândurilor, lucrurilor, persoanelor, dietei, climei şi, în general, din partea a tot ce i se întâmplă, zilnic, cotidian. Adăugaţi la toate acestea şi uneltirea drăcească/diavolească, cea care afectează stabilitatea/rezistenţa simţirilor. Tot acest labirint al schimbărilor diminuează, stinge zelul şi toceşte râvna.

Aceste asemenea schimbări trebuie tratate cu mult dispreţ; de asemenea, este nevoie de credinţă tare şi fierbinte în Pronia dumnezeiască, de râvnă după Dumnezeu şi de sfatul celor încercaţi. Cunoscând diavolul că forţa noastră motrice este râvna  dumnezeiască, entuziasmul şi zelul şi mărinimia, se întoarce împotriva acestora pentru ca să ne dezarmeze şi să ne descurajeze.

Există şi schimbări pe care le provoacă numai greşelile noastre personale, ori de câte ori încălcăm poruncile şi suntem, astfel, lipsiţi de harul dumnezeiesc, pe care l-am întristat prin culpa şi vinovăţia noastră.

Pentru aceste schimbări este nevoie de multă pocăinţă şi de sinceră smerenie pentru ca să se vindece, să se tămăduiască.

Este nevoie de adevărat curaj şi de reală atenţie – iar nu de frică – pentru ca să nu se întrerupă strădania cea demnă de laudă şi de râvna nevoitorilor.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 113-114).

De aceea, Sfinții sunt modele vii de nevoinţă, schimbare şi simplitate, exemple grăitoare de golire a e-ului, schimbat, metanoizat, pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Patericul este plin de asemenea mărturii ale bătrânilor nevoitori, care prin schimbarea/transformarea vieţii lor s-au apropiat de Dumnezeu, cercetaţi fiind de Duhul Sfânt, Mângâietorul.

Stelian GOMBOȘ