Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Şcoala  „asediată“

Şcoala  „asediată“

Dacă problemele şcolii ar fi doar unele de plan-cadru şi programe, probabil că într-un final s-ar găsi un modus vivendi care să mulţumească o bună parte a societăţii româneşti. Numai că, între timp, etosul şcolii pare a se fi  schimbat dramatic. Ca şi alte instituţii, aflate îm mare criză la începutul anilor ʼ90, a venit rândul şcolii să se regăsească tot mai greu ca misiune, finalitate, rol în societate. Într-un fel, şcoala românească de azi pare a fi asediată; o asediază chiar cei care sunt declaraţi parteneri ai şcolii, adică părinţi şi elevi deopotrivă, în vreme ce profesorii nu mai ştiu ce „redute“ ar trebui să construiască pentru ca şcoala să fie… şcoală şi viaţa să fie viaţă.

Nu foarte puţini dintre profesori deplâng scăderea propriei autorităţi fără să ştie prea bine care sunt cauzele acestei degradări. A arunca vina pe societate, pe criza valorilor, este la nivelul discursului cumva liniştitor, dar la nivelul faptic, acest gen de atitudine nu rezolvă mai nimic. Am făcut recent o anchetă cu privire la aplicarea noilor programe şi, dincolo de situaţii normale, am găsit multă lume incapabilă a emite măcar o opinie cu privire la modul în care noile programe şi-au dovedit o mai mare adecvare la realităţile elevului „real“ în raport cu vechea programă. (Neobişnuit a fost, de pildă, faptul că există profesori cărora conceptul „analfabetism funcţional“ le este cu totul străin!). La fel a fost cazul şi cu manualele folosite, cu modul în care acestea reuşesc să oglindească veridic spiritul şi esenţa noilor programe de clasa a V-a. Mi-am pus atunci problema dacă nu cumva cerem prea mult zecilor sau sutelor de mii de profesori. Dar în lumea de azi fără o minimă asumare a aceea ce faci, fără o capacitate vădită de a ierarhiaza şi esenţializa, riscul ca rezultatele să fie  unele formale, de suprafaţă, este enorm. Din această perspectivă, orice programă se va dovedi mereu insuficientă sau mereu de neaplicat.

Se ştie că trăim într-o lume în care primejdia informaţiei trunchiată, manipulatorii, zvonistice este enormă. Cu atât mai mult, profesorul ar trebui să aibă exerciţiul informării corecte a ceea ce se întâmplă în domeniul lui. E adevărat că la începutul anului şcolar în curs au fost organizate întâlniri cu profesorii, în cadrul căror ei au primit o „abilitare“ minimală în legătură cu noile programe. Dar pot aceste  „abilitări“ să suplinească realitatea aplicării la o clasă anume a unei programe sau a unui manual?! Evident că nu, căci cel mai important lucru îl constituie, în cele din urmă, dialogul la nivel de catedră, dialogul cu tine însuţi pentru a înţelege în final dacă „reforma“, de care vorbeşte tot mai puţină lume, a mai făcut sau nu un pas înainte. Ar trebui profesorii să fie capabili să facă acest lucru?! Sau ei nu sunt decât nişte „executanţi“ fideli a unor documente, aşa cum erau înainte de 1990?! Ce au adus, în fapt, în viaţa profesională a acestora reforma şi democraţia?! Paradoxal e faptul că uneori domină impresia că ei nu mai sunt astăzi nici excutanţi fideli ai unor documente „sfinte“, cazurile de „aberanţă“ de la programă nefiind chiar rare, mai ales la liceu, dar nici nu au devenit, aşa cum ar fi normal, nişte profesionişti capabili să-şi asume o anume viziune despre disciplina pe care o predau. Să fie de vină noile forme de perfecţionare didactică?!

Poate că aceste ultime afirmaţii sunt discutabile. Poate că etosul profesional şi intelectual care ar trebui să dea „culoare“ acestei categorii socio-profesionale există, dar pentru asta ar trebuie să avem date foarte serioase că lucrurile stau aşa. Şi atunci, orice „impresionism“ în legătură cu modul în care arată astăzi lumea profesorilor să fie serios amendat.

Introduceam ceva mai sus în acest etos al profesorilor ideea de asediu. În fapt, elementul care pare a fi perturbat cel mai grav funcţionarea şcolii, dincolo de prezenţa toxică a politicului (şi care se vrea accentuat conform unor iniţiative recente!) îl constituie aşa-zisa „democratizare“ rapidă a şcolii, generată de anume reforme. Amintesc între acestea introducerea calificativelor la ciclu primar – iniţiativă dovedită în cele din urmă ca fiind una cu efecte benefice asupra sistemului –, apoi rolul crescut al părinţilor, urmând regulamente prea permisive uneori, şi, nu în cele din urmă, o întreagă „retorică“ cu privire la participarea elevului în actul învăţării (elevul în centrul procesului de predare!), sau participarea lui la elaborarea dferitelor documente, în condiţiile în care informaţiile de bază pe care acesta ar trebui să le aibă… nu le are. Excesul acesta de creare de parteneriate, care au generat în cele din urmă o diluare a autorităţii pe ansamblu a şcolii, „egalitarismul“ fără cap şi fără coadă, grija excesivă pentru ca drepturile elevilor să nu fie cumva încălcate (şi, culmea, pe alocuri ele sunt în continuare încălcate!), reacţia inexplicabilă a unor profesori care au dat astfel apă la moară excesului de democratizare, ca şi alte aspecte ale reformei s-au transformat, în cele din urmă, într-o senzaţie de asediu asupra unui corp profesoral, din ce în ce mai puţin pregătit  psihologic –  în primul rând – a răspunde unor realităţi care i-au apărut adesea ca un atac direct la adresa sa şi a instituţiei şcolii.

Reacţia profesorilor a fost, aşadar, ea însăşi, adesea deconcertantă. O parte a corpului profesoral pare cumva uşor înstrăinată de rosturile unei şcoli pe care ei n-o mai recunosc în datele fundamentale. Altă parte, minoră, slavă Domnului!, a început însă să zburde pe „ruinele“ vechi şcoli autoritariste şi face uneori cam tot ce-i trece prin cap, în condiţiile în care instituţia ca atare a fost serios zdruncinată din vechile ei temelii, iar altele noi nu par a se fi aşezat ca lumea între timp.  Cazurile bizare, anomaliile comportamentale pare a se multiplica într-o şcoală în care partenerii (părinţii şi elevii!) şi-au însuşit un gen de agresivitate, venită nu prea se ştie de unde. Îmi amintesc că la Sf. Sava, cu mai mulţi ani în urmă, un elev de etnie romă m-a chestionat destul de ferm, la un moment dat, în legătură cu posibilitatea ca el să fie cumva supus unei discriminări din partea mea. Pe moment am rămas blocat, pentru că nu ştiam că el era… rom, pentru ca apoi, după o discuţie lămuritoare, să ajungem amândoi la părerea că impresia lui era o pură fantezie.

În sfârşit, senzaţia de asediu pe care o resimte o bună parte a corpului profesoral vine din faptul că aşteptările părinţilor din partea şcolii au crescut exponenţial, în condiţiile în care de partea cealaltă a apărut tot mai puternic ideea că profesorul nu mai este un „formator“ de oameni, un psiholog „in nuce“, un fin observator al sufletului celui educat, un „apostol“, ci doar un „tehnician al instruirii“. Este, în fapt, şi tema cea mai dezbătută pe reţele de socializare în care părinţi şi profesori dialoghează. Este foarte greu de spus azi dacă acea tradiţie a şcolii româneşti de formare a personalităţii umane mai are semnificaţia de odinioară, dacă, mai mult, ea mai este astăzi acceptată, dat fiind riscurile inerente ce rezultă dintr-o relaţie autentică mentor-discipol… Aşa că profesorul de azi preferă să evite „complicaţiile“ de orice fel pentru a-şi apăra statutul, pentru a se apăra pe sine, exceptând cazurile de exhibiţionism care dau uneori culoare lumii şcolii, dar ridică, în acelaşi timp, serioase semne de întrebare cu privire la rolul profesorului, mai ales în ceea ce priveşte statutul lui de „formator“ de oameni.

Căci ce fel de valori  trebuie să „genereze“ şcoala de azi, în afară unor valori-standard, europene, precum toleranţă, spiritul critic, democraţie, toate subordonate  unei corectitudini politice ce ne apare uneori ca purtând însă cu sine atacuri subtile la adresa altor valori precum adevăr, raţiune, sensibilitate sau apartenenţă etnică?!

Adrian COSTACHE