Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Şcoala cu mai multe viteze

Şcoala cu mai multe viteze

Într-un judeţ, tot ce-nseamnă şcoală va fi informatizat în primul trimestru al anului viitor; finanţarea vine din bani europeni, actele sunt făcute, proiectul e „desenat“. Într-un sat, s-a terminat o şcoală nou-nouţă pentru care banii şi proiectul existau de peste un deceniu; şi nu-i decât o şcoală cu vreo patru încăperi, dintre care în două se învaţă „la simultan“. În altă parte, o şcoală de secol XIX a fost înlocuită din temelii cu una modernă şi utilă în care elevii dârdâie, tavanul stă să se înmoaie de ploi şi zăpezi, iar ferestrele au fost bătute-n cuie imediat ce s-a văzut că le zboară vântul de bine ce au fost montate. În diverse statistici, cât ar fi ele de fragmentare, şcoala românească apare ca fiind în urma vremurilor cu instalaţiile şi condiţiile de lucru. Ministrul educaţiei naţionale, întrebat (mai mult provocat cu un fel de întrebare) ce le-ar spune părinţilor despre trimiterea copiilor într-o şcoală a cărei clădire este neautorizată pentru folosire, a răspuns ceva de felul că le-ar zice să nu-şi trimită copiii acolo. Primind în dar la o şcoală o icoană, tot ministrul a spus că o va pune în biroul său şi văzând-o mereu acolo se va gândi că aşa cum Dumnezeu a făcut lumea în şase zile şi după aia s-a odihnit, e timp în următorii şase ani de zile să se facă în tot învăţământul din România unităţi şcolare moderne. Reacţiile ministeriale sunt omeneşti. Starea şcolilor este pe măsura vremurilor, a locurilor şi, până la urmă, a oamenilor. „Totul“, „finalizarea până la…“, „raportarea“ şi alte orizonturi angajante atotcuprinzător este iluzoriu că se vor produce într-un sistem de anvergura celui educaţional. Ce se poate face este punerea în consonanţă a stării lucrurilor, adică ţinerea în frâu a tentaţiei decalajelor. E tentaţie mare, pentru că oportunităţile sunt multe şi pe măsură se dovedeşte şi îndreptăţirea de a avea nu numai acces la ele, ci şi câştig de cauză.

Este de apreciat că Ministerul Educaţiei Naţionale „îşi propune prin intermediul unui proiect-pilot să realizeze informatizarea completă a procesului educaţional dintr-un judeţ“. Şi mai lăudabil este că, în prealabil, s-au pus condiţii rezonabile, care ţin de numărul elevilor, de numărul profesorilor şi – mai puţin luat în calcul cu alte ocazii comparabile – de puterea consiliului judeţean de a asigura sustenabilitatea proiectului timp de cinci ani după finalizarea implementării. A întrunit condiţiile judeţul Buzău şi a fost desemnat ca judeţ-pilot. Drept urmare, la clasele V-XII şi la profesională vor fi atâtea tablete câte bănci există în fiecare clasă şi atâtea laptopuri câţi profesori sunt în judeţ, se vor pune table inteligente, videoproiectoare şi ecrane de proiecţie în fiecare clasă şi wireless pentru fiecare şcoală; la învăţământul profesional vor fi aduse şi imprimante 3D. Citind o asemenea enumerare, unii s-ar putea gândi la risipă, alţii s-ar putea întreba la ce bun, cineva ar merge cu gândul spre aranjamente şi spre norocul mereu al altora.

Tot atât de bine, unii s-ar putea să facă o legătură (fie ea speculaţie) cu o informaţie venită dinspre Comisia Europeană şi reamintită la o conferinţă regională pe tema drepturilor de proprietate intelectuală ţinută la Bucureşti pe la începutul actualului an şcolar: în România se înregistrează cel mai scăzut procentaj de utilizatori constanţi de internet din UE – 48%, 39% din populaţie nici nu foloseşte vreodată internetul, iar peste 70% din utilizatori nu-l folosesc decât pentru Facebook şi alte reţele de socializare; pe deasupra, mai puţin de 10% din firmele de la noi utilizează tehnologia cloud şi nici jumătate din acestea nu sunt prezente pe web. Sigur, frecvent ni se spune că şcoala de azi formează oameni pentru ocupaţii, firme, industrii care deocamdată nici nu există, ci vor apărea mâine şi poimâine, însă priceperea şi interesul pentru pregătirea în această direcţie de viitor se manifestă în prezent, inclusiv în şcoală.

Despre informatizarea şcolilor (implicit, a tot ceea ce se petrece acolo) se afirmă insistent că, odată implementată, va creşte perfor­man­ţa şcolară, se va diminua eşecul şi, în general, tot ce astăzi merge rău mâine va merge bine. A merge bine, din perspectiva şcolii, ar trebui să însemne a învăţa carte. În această ordine de idei, încurajatoare ar fi declanşarea unui belşug de sus­­ţineri („nelimitativ“, cum se spu­ne despre dotările pentru infor­matizare prin proiectul tocmai para­fat) în vederea „dotării“ şco­lilor şi cu profesori care să ştie tot mai multă carte în disciplinele pe care le predau, adică să deţină informaţii multe şi la zi. Şi aici este gata, numai să fie pus în operă, un program optimist, de formare pentru utilizarea programei, a metodelor de lucru la clasă etc. Bun, clar şi poate chiar mai optimist ar fi să se petreacă ceva încât profesorii să ştie şi mai multe în domeniile lor, să fie deţinători de cunoştinţe. La această oră, se vorbeşte despre facultăţi producătoare de profesori ca atare, deci larg utilizabili la clase. Cu aceeaşi largheţe este de presupus că ei ar urma să acopere şi diversele discipline din planurile de învăţământ, iar odată ajunşi în oră la una dintre discipline, să nu le rămână decât să-şi arunce ochii pe programă şi să-i aplice concretizarea cu metodele tocmai deprinse în activităţile şi din ghidurile de formare. Adăugând şi dotarea tehnică pe cale să se implementeze, performarea ar fi şi mai aproape de standarde, iar rezultatele elevilor s-ar încadra firesc în bareme. Ce nu s-ar vedea clar s-ar putea să fie nivelul de cunoaştere nu pentru cerinţele imediate ale şcolii, ci pentru ce va urma după.

Florin ANTONESCU