Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Şcoala de 15 ani, la o primă vedere

Şcoala de 15 ani, la o primă vedere

Trecerea la învăţământul obligatoriu de 15 ani pare fixată, adică „bătută-n cuie“, cu un tic drag vorbitorilor în public (inclusiv la telefon) ai zilelor noastre. Nu sunt luate în discuţie alternative asupra duratei şi cuprinderii. Este aşa de apreciată instituirea mersului la grădiniţă de la vârsta de trei ani, cu parcurgerea obligatorie a grupelor mică, mijlocie şi mare, încât aprecierea se întinde asupra întregii scheme a învăţământului obligatoriu, fără contestări importante.

Generalizarea grădiniţei de la vârsta de trei ani merită să fie considerată benefică, însă mai departe structurarea şcolii obligatorii este discutabilă, având în vedere felul în care se preconizează a fi făcută, precum şi persuasiunea cu care de la niveluri înalte decizionale şi de cercetare ale domeniului este inoculată ideea că asta este forma ideală.

Din condei, învăţământul cu durata obligatorie de 15 ani este obţinut printr-o aritmetică simplă de tot, mai simplă (fiind mai scurtă) decât cele care se dau ca prim subiect la evaluarea naţională: în faţa celor zece ani de şcoală obligatorie în acest moment, se pune un „plus trei ani“ de grădiniţă obligatorii peste un timp, iar după aceiaşi zece ani, se pune un „plus doi ani“ de liceu obligatoriu imediat şi în felul acesta 3 + 10 + 2 = 15.

Gimnaziul – şcoala cea mai populară, de bază, de tradiţie, de cultură generală (viziunea strategică „Educaţia ne uneşte“ chiar reactivează termeneul de „şcoală generală”, folosindu-l deşi administrativ a fost scos din uz de mult) – îşi menţine durata de nouă ani, cu o mică ajustare a numirii şi implicit a numerotării claselor: clasa pregătitoare se numeşte clasa I şi astfel i se consfinţeşte locul normal şi i se şterg denumirile inacceptabile de „clasa zero“ (viaţa de şcolar începută cu nimic) şi „clasa pregătitoare“ (pregătitoare pentru şcoală, când deja este clasă de şcoală). Nu este prima oară când această clasă e supusă schimbării. Iniţial, nici nu s-a pus problema crării unei clase premergătoare şcolii, ci s-a subliniat insistent şi argumentat că frecventarea grădiniţei cel puţin un an face incomparabil mai bună adaptarea la şcoală decât statul acasă şi mersul direct în clasa I. Zelul, oportunismul şi tradiţionala dominaţie a preocupării pentru forme i-au făcut pe mai-marii şcolii noastre dintr-un moment oarecare de acum nişte ani să instituie un an dedicat pregătirii pentru şcoală, căruia i-au zis „clasă“, trăgând astfel de mânecă lumea să ia seama că e vorba de pregătirea trecerii spre şcoală, unde copiii sunt organizaţi pe clase, nu pe grupe. La originea ei, clasa pregătitoare a fost concepută să fie organizată în grădiniţe. Formal şi speculativ, s-a trecut s-a trecut peste faptul că şi până atunci pregătire pentru şcoală se făcea, şi anume la grupa mare. De fapt, grupa mare a fost dublată. Vorba e că neputinţa îndeplinirii cerinţelor de încadrare, spaţii, dotare impuse de un an de grădiniţă generalizat obligatoriu a determinat includerea clasei pregătitoare în şcoală. Ciclul primar a fost mărit cu un an. Acum, ciclul primar mai primeşte un an şi după noua numerotare, durează şase clase. Gimnaziul se reduce la trei ani. „Trecerea clasei a IX-a la gimnaziu“ nu există în realitate, ci numai ca pretext de laudă pentru o pretinsă măsură de combatere a abandonului şcolar după opt clase (de parcă abandonului îi pasă de numerotarea claselor).          

Ciclul primar de şase ani urmat de numai trei ani de gimnaziu întoarce şcoala noastră în urmă cu vreo 30 de ani, într-o vreme când această durată a învăţământului primar era promovată intens ca soluţie fundamentată pe ştiinţă în domeniu pentru învăţământ de calitate. Între timp, ambalajul frazeologic s-a mai încărcat şi mai ales s-a mai încurcat. Se vorbeşte despre ciclul primar inferior şi ciclul primar superior, e scrisă înainte de toate sentinţa înmărmuritoare faţă de cât de pricepuţi sunt în ale vieţii şi în ale şcolii cei care au pronunţat-o, sentinţă potrivit căreia „Parcursul școlar obligatoriu construiește adultul autonom“, anacoluturile şi inconsecvenţa în folosirea termenilor nu provoacă tresăriri. Apare şi câte o prevedere de-a dreptul periculoasă pentru sistemul de învăţământ, precum aceea că „Primii trei ani ai parcursului școlar obligatoriu se desfășoară în grădinițe sau în alte forme de organizare acreditate“ – legalizare a imixtiunii în educaţie a şcolii false, a celor care „se pricep“ fără să fie de-acolo, care deja dau târcoale prin concepte, principii, soluţii.

De-a lungul vremii, şcoala a progresat ridicându-se ca să se menţină la nivelul pe care mersul lumii îl atingea. Aşa a fost ascensiunea de la patru clase obligatorii la şcoala de şapte clase, de opt, de zece clase. Inclusiv învăţământul superior a devenit întrucâtva de masă. Acum, noi ne aşezăm în contra mersului lumii, ne întoarcem şi prelungim partea cea mai de jos a şcolii, cea elementară, în detrimentul şcolii de deasupra ei. Două treimi din şcoala noastră generală ajung să fie învăţământ primar. Nevoia unei fundamentări (a unei „porniri“) mai temeinice nu are suport să fie invocată pentru această mărire, deoarece însuşi ciclul primar este pregătit mai bine, prin trei ani de grădiniţă obligatorie.

Peste toate, decretarea că „Învățământul obligatoriu începe la trei ani și se termină printr-un examen de maturitate la vârsta majoratului“ se anunţă drept o „facilitate“ greu de contracarat pentru creşterea abandonului şcolar.

Florin ANTONESCU