Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Școala de azi, între moda supertehnologiilor şi eşec

Școala de azi, între moda supertehnologiilor şi eşec

Apar tot mai des în ultima perioadă semnale de alarmă privind problemele de fond al educaţiei. Nu‑i vorba însă, de astă dată, de programe, planuri‑cadru, structuri ale ciclurilor de învăţământ. Psihologii în special, dar nu numai ei, atrag atenţia asupra schimbărilor care se produc în mentalul tinerei generaţii, generate de noile tehnologii, şi asupra consecinţelor acestor schimbări. În acest context, o primă problemă care s‑ar pune ar fi aceea dacă aceste schimbări generate de noile tehnologii (de internet în special!) sunt aidoma unui val în faţa cărora societăţile, de fapt zonele „sensibile“ ale acestora, se declară/sunt neputincioase. Sunt oare fenomene fireşti acele cazuri (foarte numeroase!) în care tineri de diferite vârste stau fascinaţi în faţa jocurilor, urmarea fiind că o bună parte din timpul lor activ se consumă astfel?

Între efectele negative, produse de folosirea excesivă a facilităţilor oferite de internet, se numără lenea intelectuală, în înţelegerea clasică a sintagmei, adică neputinţa de mai gândi procese elementare cognitive, transformarea tânărului într‑un „prizonier“ al „tehnologiilor“ şi al informaţiei facile oferite de aceasta, ca şi schimbarea modalităţii de percepere şi experimentare a lumii reale. Trăim, una peste peste alta, într‑o lume a imaginilor (vizuale mai ales!), căreia până şi textul scris cu gramatica lui i se subordonează, devenind tot mai „concentrat“, mai „nomimal“ mai lipsit de expresivitate, mai „oral“, sau având, dimpotrivă, o expresivitate standard de tip cliseu, incapabilă să individualizeze gândirea. Există, de fapt, azi, o bătălie între cuvânt şi imaginea (vizuală!) concretă, cu urmări negative pe care începem să le percepem, nefiind deloc târziu pentru a reacţiona împotriva acestor urmări. Altminteri spus, mii de ani de cultură, bazată pe cuvânt şi textul scris, sunt puşi sub semnul unei crize fără precedent.

Important însă în toată această „poveste“ este faptul că am început să reacţionăm. Există destule zone în care se şi iau, în consecinţă, măsuri. Poate că cea mai semnificativă, prin caracterul ei recent, este măsura luată în Franţa de interzicere în şcoli a telefonului mobil. Dar, de fapt, nu interzicerea este fondul problemei aici, ci mai ales dorinţa de a integra firesc tehnologia în didactica şcolii de azi. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu prea s‑a întâmplat până acum, şcoala lăsându‑se mai degrabă târâtă într‑un vălmaşag tehnologic pentru care nu a avut/nu are nici acum metodologii corespunzătoare şi nici corp profesoral pe măsură.

Contextul fiind acesta, foarte interesant mi s‑a părut modul în care un psiholog străin analizează urmările noilor tehnologii (telefonul mobil, tableta, imternetul) asupra şcolarului din preuniversitar mai ales, analiză prezentată pe un portal educaţional. O listă întreagă de efecte negative evidenţiază şi explică în acelaşi timp de ce între şcoală şi elevul de azi au apărut rupturi, adevărate falii uneori. Psihologul analizează impactul pe care imaginea video îl are asupra mentalului şi comportamentului copiilor şcolari. Urmările sunt numeroase, dar unele atrag în special atenţia: dificultatea elevului prins în mirajele tehnologiei comunicaţionale de a se concentra şi de rămâne conectat la o activitate/a se înţelege lecţie; tulburări de comunicare, vorbire incoerentă (neducerea la capăt a unei idei şi neputinţa verbalizării acesteia); insomnie şi somnolenţă; dependenţa de tot ce înseamnă ecran (un gen de dependenţă chiar faţă de forma unui obiect!).

 Se adaugă dificultăţi în a aştepta ordonat desfăşurarea unei activităţi, dificultatea de a se organiza şi planifica etc.

Este adevărat, multe dintre aceste caracteristici nu sunt neapărat trăsături nou apărute în comportamentul şcolar, ceea ce impresionează însă azi este tendinţa de generalizare, observaţia că asemenea trăsături pot deveni/sau chiar au devenit dominante ale unor serii/unei generaţii întregi de elevi. Iar toate aceste elemente care sugerează comportamente „deviante“ nu sunt asociate neapărat cu calitatea lecţii, o spunem noi, deşi o relaţie între scenariul lecţiei şi comportamentul celor din bănci există. În paranteză fie spus, o lecţie în care există o varietate de metode şi procedee didactice active devine mai puţin plictisitoare pentru aceşti elevi „fără răbdare“, dornici să treacă repede de la un aspect la altul, pentru a‑şi alunga plictiseala.

Dar între toate aceste consecinţe negative, generate de o lume comunicaţională dominant vizuală, cea mai serioasă pare a fi „tendinţa de a acţiona înainte de a gândi“. Genul acesta de comportament, observabil cu ochiul liber, îşi are explicaţia în faptul că imaginea vizuală este concretă în vreme ce procesele gândirii cunosc o elaborare de fundal, abstracte. Cuvântul rămâne mai departe, prin definiţie, un element abstract al cunoaşterii, un „simbol“, „un semn“ capabil a defini categorial, şi nu doar particular, lumea. În consecinţă, tot ceea ce înseamnă analfabetism funcţional sau „analfabetism matematic“ îşi găseşte explicaţia nu doar în ceea ce criticii şcoii de azi numesc „supraîncărcare“, lecţii anoste, plictisitoare, ci şi în această schimbare reală a mentalului unei tinere generaţii crescute în umbra telefonului mobil şi a internetului.

Aşadar, semnalele de alarmă există, cum spuneam, şi ele se înmulţesc. Nu‑i vorba, să ne înţelegem, de un fel de „revoltă“ împotriva tehnologiei pentru a ne păstra „structura mentală“ clasică, ci de o abordare raţională a ceea ce oferă astăzi şcolii noile tehnologii. Fanii noilor tehnologii din societatea de azi trebuie să vină nu doar cu ideile lor „revoluţionare“, ci şi cu soluţii şi explicaţii pentru ceea ce evaluările naţionale de orice fel constată de la an la an: existenţa unei mase impresionante de elevi ale căror abilităţi şi competenţe de cunoaştere sunt jenante, fără să se poate spună cu siguranţă că această categorie (în jur de 30%) are probleme ce priveşte coeficientul inteligenţei cognitive, emoţionale sau de altă natură. Problema e prea amplă şi, în cele din urmă, nu e doar o chestiune de educaţie, ci şi una de sociologie care priveşte capacităţile intelectuale şi cognitive de viitor ale unui întreg popor. Poate nu întâmplător o ştire apărută cu ceva timp în urmă şi difuzată la un post de televiziune consemna faptul că în Anglia s‑a constatat în ultimul deceniu, statistic vorbind, că IQ unor grupuri de populaţii a scăzut vizibl. Fără a pune o mare bază pe această ştire, este totuşi posibil ca cei care „ne trag de mânecă“ să nu greşească atunci când ne avertizează că lucrurile nu stau prea bine şi că e cazul să ne trezim până nu este prea târziu.

Evident că aceste însemnări nu vor să convingă pe cineva de ceva anume. Ele nici nu presupun că vreun factor responsabil va avea vreo „revelaţie“ şi că, dincolo de efortul de a introduce alte şi alte elemente de tehnologie de ultimă oră (manualul electronic, catalogul electronic etc.), va încerca să determine o anume preocupare pentru ceea ce înseamnă azi „schimbarea mentală“ a generaţiei care vine după noi. Deşi chiar şi pentru a se dovedi că „primejdiile“ de care vorbim nu sunt reale, tot ne trebuie argumente, iar pentru a avea argumente problema trebuie cu adevărat pusă.

P.S. Iată şi soluţii pentru limitarea „crizei“, preluate tot din materialul prezent pe un portal destinat învăţământului şi sintetizate de Laura Galescu (Sindromul gândirii accelerate): folosirea muzicii ambientale, aşezarea în cerc ca elevilor unei clase, folosirea preoponderentă a dialogului, „umanizarea profesorului“, educarea respectului de sine etc.

Adrian COSTACHE