Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Școala de la ţară. Concepţii învechite, opinii şi controverse

Școala de la ţară. Concepţii învechite, opinii şi controverse

Scoala de la taraO zi obişnuită dintr-o şcoală obişnuită de la ţară. Dimineaţa venim cu toţii la şcoală, ne aşezăm în bănci, intrăm în clasă, verificăm cunoştinţele anterioare, încercăm să transmitem noi cunoştinţe care, în măsura posibilului, vor fi asimilate de către elevi, ne facem serviciul pe şcoală cu cea mai mare conştiinciozitate, în vederea evitării numeroaselor conflicte care se pot isca între copii într-un moment de neatenţie a cadrului didactic însărcinat cu supravegherea lor. La sfârşitul orelor de curs, fiecare merge acasă având convingerea că ziua care a trecut şi-a lăsat o oarecare amprentă în dezvol­tarea şi educaţia celor instruiţi. Din când în când însă participăm la anumite concursuri, la olimpiade, cât şi la unele activităţi extraşcolare, la care de cele mai multe ori ne evidenţiem cu rezultate mulţumitoare. Mai mult decât atât, putem afirma fără teama de a comite o greşeală că în şcolile de la ţară numărul conflictelor şi al abaterilor disciplinare grave este infinit mai mic decât în unele şcoli de la oraş care „se bucură” de o reputaţie îndoielnică. În egală măsură, iubitorii de linişte pot susţine cu tărie că şcolile de la ţară, mult mai mici ca dimensiune şi număr de elevi decât cele care aparţin oraşelor, se remarcă printr-o atmosferă mai plăcută chiar şi în rândul cadrelor didactice, cunoscut fiind faptul că satul, prin simpla sa însemnătate, se identifică cu un loc lipsit de agitaţie şi gălăgie.

Într-un cuvânt, ca să scurtez introducerea consistentă cu care am început acest articol, din expunerea de mai sus reiese faptul că a preda la ţară reprezintă una dintre profesiile ideale, care ne aduc împlinirea pe plan profesional.

Puţini sunt însă cei care cunosc situaţia reală. Poate doar cei care se confruntă cu ea în fiecare zi, făcând eforturi susţinute de a rezista numeroaselor neajunsuri şi împrejurărilor jigni­toare pe care le întâlnesc la tot pasul. Astfel, pe lângă probleme sociale din ce în ce mai numeroase şi mai grave (copii lăsaţi în grija bunicilor, părinţi despărţiţi, părinţi plecaţi la muncă în străinătate etc.), dascălii care predau în şcoli de la ţară se mai confruntă şi cu ignoranţa şi lipsa de respect a puţinilor părinţi care vin la şcoală pentru a se informa cu privire la situaţia copilului lor.

În acest context, profesorul este văzut ca fiind principalul responsabil pentru notele mici şi educaţia rudimentară a elevului, fiind acuzat totodată că notele obţinute de copil nu reflectă realitatea, că în clasa respectivă se fac diferenţe, iar copilul lor este un geniu în devenire, privat însă de lipsa de profesionalism a dascălului. Din păcate pentru progresul real al şcolii, aceste cazuri grave se înmulţesc de la an la an, având drept consecinţă discreditarea profesorului, ştirbirea respectului faţă de instituţia şcolii şi acordarea de către părinţi a unor merite de care copiii sunt în totalitate străini.

Mă întreb acum, într-un mod retoric evident, care ar fi motivele pentru care unii părinţi găsesc în această metodă o modalitate exemplară de educare a copilului? Deoarece, din punctul meu de vedere, pe lângă consecinţele enumerate mai sus, acest fel de a proceda creează fiecărui copil o imagine greşită cu privire la capacităţile sale intelectuale şi la posibilităţile sale de a progresa.

Și într-un mod la fel de retoric mă întreb: Oare toţi părinţii deţin pregătirea profesională necesară pentru a contesta notele date de profesor?

Din punctul meu de vedere, răspunsul este cât se poate de simplu şi se învârte în jurul unei probleme a cărei rezolvare presupune înainte de toate o schimbare a mentalităţii. Eu cred că se procedează aşa pentru a se ascunde situaţia reală şi pentru a se crea o falsă impresie despre ce ştiu şi despre cât ştiu copiii din ziua de azi. Și mai cred că primii care nu recunosc şi nu doresc să facă ceva pentru a îmbunătăţi situaţia sunt chiar părinţii. Se mulţumesc să facă afirmaţii de genul: „asta e situaţia, nici alţii nu ştiu mai multe, nu e prea bine, dar eu sunt la serviciu şi nu mai am timp să verific dacă copilul meu îşi face tema sau nu; deşi copilul meu învaţă destul de bine, are note mai mici decât copilul lui X; profesorul X nu îşi face treaba aşa cum ar trebui, iar copilul meu nu înţelege lecţia” etc., afirmaţii care nu fac decât să producă un amplu regres în învăţământul românesc şi să creeze copilului o impresie greşită despre sine.

Prof. drd. Raluca COVACI, Școala Gimnazială Anghel Saligny, Banloc, Școala Gimnazială Livezile