Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Școala digitală – între promisiuni și rezultate

Școala digitală – între promisiuni și rezultate

După prima etapă de digitalizare (2013-2018), doamna ministru Ecaterina Andronescu ne-a anunțat că vom trece la următoarea, planificată să fie realizată în doar doi ani și jumătate, timp în care MEN și-a propus cheltuirea a două miliarde de euro – fonduri europene și naționale pentru introducerea tablelor și tabletelor interactive în școli, totul în vederea digitalizării integrale a procesul de educație. Reprezintă digitalizarea integrală a școlilor o necesitate urgentă, un proiect viabil pentru educația românească? A fost digitalizarea solicitată de profesori, părinți și specialiști de marcă în pedagogie? Care sunt avantajele și dezavantajele sale? A elaborat Ministerul Educației o strategie a digitalizării, bazată pe niște principii clare?

Urmând sugestiile lui Ion Negreț-Dobridor, credem că o reformă de amploarea și importanța digitalizării ar fi trebuit să se bazeze pe aplicarea principiului cercetării – diagnostic de teren (soluțiile să plece de la identificarea problemelor reale ale școlii),  a principiului echilibrului (să nu se pună accent pe mijloace, uitându-se de formarea profesorilor și modificarea curriculumului), a principiului colaborării (implicând participarea tuturor celor competenți, de la profesori, la specialiști în procesul de reformă, nu realizarea în secret a unui proiect de către oameni din afara domeniului educațional), a principiului lui Korzybski (proiectarea trebui să aibă mulți agenți, să fie probată pe teren, nu să fie o utopie de birou sau laborator),a principiului temeiniciei (proiectarea trebuie făcută pe termen lung), a principiului managementului schimbării (orice schimbare radicală trebuie condusă de manageri competenți), a principiului evaluării (orice proiect trebuie să fie evaluat riguros, obiectiv, practic, pentru a i se cunoaște virtuțile dovedite la probarea experimentală, nefiind permisă o implementare orbească, pentru că atunci am face experimente periculoase pe întreaga populație școlară). La acestea mai adăugăm imperativul informării complete, presupunând explorarea tuturor surselor de informare legate de digitalizare, precum și transparența totală, toate deciziile trebuind să fie cunoscute din timp de către toți cei interesați. A urmat Ministerul Educației aceste principii și imperative în elaborarea și implementarea digitalizării? Studiind modul în care s-a derulat reforma în discuție, răspunsul este categoric negativ. Să urmărim, pe scurt, câteva etape din epopeea digitalizării.

Primii cinci ani de digitalizare – de la promisiuni la realizări

Cea mai ambițioasă, costisitoare și riscantă reformă a debutat în anii 2007-2008 cu proiectul „Internet în școli“, urmat în 2012 de „Internet în școala ta“. Deși rezultatele acestor proiecte au fost jalnice, în 2019, guvernul  a trecut la înlocuirea cablului cu un sistem wi-fi, prin proiectul „Platformă naţională integrată – Wireless Campus“, 4.500 de școli gimnaziale urmând să beneficieze de internet wireless, chiar dacă multe dintre acestea au calculatoare depășite, ori nu au deloc. După 2011, odată cu Legea Educației, proiectele digitalizării au luat avânt, de la biblioteca virtuală şcolară, unde ar fi trebuit să vedem manuale, ghiduri, auxiliare, la sistemul de management al şcolarizării, prin acel mult lăudat catalog electronic. Astfel, am văzut cum s-a încercat, fără succes, să se pună manualele pe cd-uri, apoi pe stick-uri. Prima încercare a fost cd-ul de la sfârşitul cărţilor, apoi stick-ul, pe care trebuia să îl aibă fiecare profesor, dar niciuna dintre metode nu s-a dovedit a fi eficientă. Deși manualele digitale au dezamăgit, s-a trecut, în zbor, la nivelul următor, digitalizarea completă a școlilor, cu platforme de management educațional și clase digitale. De fapt, ministerul nu a încetat nicio clipă să viseze la implementarea în şcoli a educaţiei deschise, cu o platformă on-line, care ar fi urmat să cuprindă atât biblioteca virtuală, cu manualele digitale, cât şi metode noi de învăţare, cursuri video pentru elevi, luate din toate ţările europene. Profesorii ar fi trebuit să se alinieze nu știu cărei directive europene, pentru a prelua lecţiile şi metodele de învăţare de pe platforme on-line, disponibile la nivel internaţional. Aceasta în timp ce în şcolile din mediul rural nu există laboratoare de informatică, iar unele nu sunt racordate la reţeaua de canalizare.

Un moment de cotitură l-a reprezentat anul 2013, când ministerul condus de Remus Pricopie a trecut la inițierea primului cincinal al digitalizării, urmărind ca pe lângă infrastructura de comunicaţii şi echipamentele IT să implementeze o soluţie completă de digitalizare a procesului educaţional, incluzând şi soluţii complexe precum platforme de e-learning, platforme pentru dezvoltarea de conţinut educaţional de tip „open education“, soluţii de teleprezenţă, table și tablete educative interactive şi cataloage on-line. Cum s-a ajuns la asta? Povestea începe cu vizitele celor de la Samsung și Google la Ministerul Educaţiei, aceștia oferindu-și cu generozitate serviciile, pentru a scoate căruța Educației din șanț. Reprezentantul Google mărturisea: „I-am întrebat unde ar avea nevoie de ajutorul şi experiența noastră, aşa au început discuţiile, iar în septembrie 2013 am concretizat paşii“. Foarte repede, Samsung Electronics Romania și Ministerul Educației Naționale au semnat un parteneriat, în valoare de 100.000 de euro, pentru amenajarea unor săli de clasă „smart“ în liceele din București, Timișoara și Iași cu echipamente IT de ultimă generație. Obiectivul parteneriatului îl reprezenta familiarizarea elevilor și a profesorilor cu soluții de învățare performante, care pot să ușureze procesul de predare-învățare și să-l facă mai atractiv. La liceul bucureștean Nicolae Kretzulescu, Samsung a inaugurat trei „clase digitale“, ca parte a parteneriatului amintit. Fiecare clasă beneficia de 31 de tablete Samsung Galaxy Note 10.1, un E-Board, un Smart TV și două laptopuri, iar terminalele elevilor erau conectate cu cel al profesorului, care putea urmări în timp real activitatea lor.

Nici Google nu a fost mai prejos, semnând și el un parteneriat cu Ministerul Educației, echipamentele pentru clasele digitale fiind oferite cu generozitate de Google şi firmele partenere Lenovo, Avitech, Intel, Siveco şi Indilis. Ministrul Remus Pricopie era încrezător, în 2014, în viitorul digitalizării: „Va urma un studiu de fezabilitate pe care îl vom lansa cât de curând în parteneriat cu toate firmele interesate să participe, va reprezenta probabil baza celui mai mare proiect de modernizare a şcolii româneşti din punct de vedere al conţinutului şi metodelor didactice. Vom asigura conectivitatea, softul educaţional, pregătirea cadrelor didactice şi, nu în ultimul rând, ca să nu mai primesc întrebarea dacă o să cumpăr mâine trei milioane de tablete, o să cumpărăm tablete atunci când o să avem softuri educaţionale şi celelalte condiţii îndeplinite, dar probabil că peste patru-cinci ani, ceea ce vedeţi aici va fi la nivelul unei cohorte, adică la nivelul claselor I-II, V şi IX vor fi generalizate“. Planul digitalizării presupunea ca după manualele digitale, în clase să se introducă „un videoproiector, un calculator sau un laptop și un ecran și, practic, se va lucra în clasă cu componenta digitală. Ultimul pas este acela în care digitalizăm întreaga clasă, iar copilul va avea pe bancă tableta conectată la calculatorul profesorului. Această ultimă fază este cea mai costisitoare, iar pentru ea se lucrează la Ministerul Educației pentru a scrie un proiect pe fonduri structurale, un proiect care va fi destul de mare și se va încadra în bugetul 2014-2020“. În ceea ce privește trecerea examenelor naţionale pe calculator, domnul Pricopie a arătat că în niciun caz nu se va întâmpla acest lucru în timpul primului cincinal, dar aceasta ar fi direcţia corectă spre care trebuie să se îndrepte școala românească: „Cred că mai întâi trebuie să vedem cum se asimilează această tehnologie la nivelul clasei. Numai după câţiva ani buni de predare într-un sistem digital putem discuta de o evaluare în sistem digitalizat. Nu se va întâmpla acest lucru în România în următorii cinci-șase ani în ceea ce priveşte examenele naţionale, dar aceasta este direcţia spre care ne îndreptăm“.

În cadrul campaniei de digitalizare din 2014 realizată sub patronajul Google, la o școală-pilot din comuna Chiajna, o clasă a fost dotată cu o tablă interactivă, iar profesorii au prezentat lecţii realizate cu ajutorul Google Apps for Education (aplicaţii Google pentru educaţie). Astfel, la ora de Limba română de la clasa a V-a a fost realizată o lecţie deschisă, în prezenţa ministrului Remus Pricopie, în care li s-a explicat elevilor cum să identifice trăsăturile fizice şi morale ale personajului principal, prin intermediul tablei digitale fiind prezentată o scenă de pe YouTube dintr-un film legat de personajul în cauză, după care elevii au folosit Google Search, fiind trimiși la Wikipedia pentru a afla detalii despre personajul supus analizei. Textul lecţiei a fost transpus apoi într-un fişier Google Docs, însoţit de imagini reprezentative. Relatările din presă prezentau lecțiala la superlativ. „Am utilizat Google Forms pentru teme, iar elevii sunt chiar atraşi de această modalitate de a lucra de acasă. Tehnologia aceasta ne ajută să fim mai aproape de elevi, să comunicăm mai bine cu ei şi să-i aducem mai aproape de şcoală“, a spus emoționată profesoara de la ora demonstrativă. Fără să vrea, doamna profesoară a exprimat foarte bine scopul campaniei de digitalizare, atâta doar că a tras foarte repede concluziile, doar după o lecție demonstrativă. La rândul lor, elevii s-au arătat încântaţi să înveţe în noua clasă digitală a şcolii: „E mai simplu decât la orele normale, suntem mai atenţi fiindcă nu trebuie să luăm notiţe tot timpul, primim mai multă informaţie într-un timp mai scurt“.

În același timp, profesorii declarau că pregătirea pentru utilizarea noilor tehnologii este floare la ureche, că în mod sigur elevii vor obține rezultate mai bune și note mai mari, că până în 2020 sistemul va fi folosit în multe şcoli, fiind o prioritate naţională.

Din prezentările Google aflăm că toţi elevii şi studenţii din instituţiile de învăţământ vor putea folosi gratuit „unelte colaborative“ (sic!) de genul foilor de calcul tabelar (Google Sheets), prezentărilor on-line (Google Slides) sau documentelor partajate (Google Docs), precum şi a altor aplicaţii consacrate precum YouTube, Google Maps, Google Hangouts şi multe altele. Altfel spus, toți elevii și profesorii vor deveni consumatori de produse Google. Nu în ultimul rând, Google a realizat și un program de dezvoltare profesională a cadrelor didactice, pentru formarea unui nucleu (Google Educators Group) care să susţină adoptarea tehnologiilor digitale de învăţare.

Și Telekom a prezentat soluţii de digitalizare a şcolilor pentru facilitarea accesului la educaţie pentru copiii din zonele izolate, iar Fundația Orange a lansat concursul naţional #Digitaliada, fiind premiate cele mai bune materiale digitale educaționale pentru ciclul gimnazial. Cu această ocazie s-a văzut că nu toate disciplinele pot beneficia de digitalizare, că tehnologia are deficiențe, că rămâne problema formării profesorilor, că ministerul mai are foarte multe de făcut în asigurarea resurselor, că se impune o regândire a curriculumului, astfel încât acesta să includă utilizarea noilor tehnologii. S-au făcut la repezeală și câteva studii cu privire la impactul proiectului asupra copiilor, care ar atesta o creștere la nivelul motivației, însă plusvaloarea adusă la nivelul procesului de învățare nu a fost evidentă, tehnologia digitală nefiind un panaceu, ea trebuind să rămână un instrument și nu să devină un scop în sine, așa cum, din păcate, este prezentată acum. În procesul de predare, aplicarea strategiei surprinderii permanente îi transformă pe elevi într-un public, pe care mereu trebuie să-l surprinzi pentru a-l menține, ceea ce nu este tocmai de dorit.

În fine, în anul 2018, MEN a demarat un proiect-pilot în judeţul Buzău de digitalizare a învăţământului, prin care a dotat școlile cu tablete pentru uzul elevilor, laptopuri pentru profesori, table inteligente, videoproiectoare şi ecrane de proiecţie. Ministrul Liviu Pop vorbea atunci despre pregătirea unor „aplicaţii informatice pentru depunerea şi gestionarea documentelor profesionale ale cadrelor didactice, pentru evaluarea lucrărilor la probele scrise şi comunicarea rezultatelor concursurilor şi examenelor atât pentru elevi, cât şi pentru profesori“, despre realizarea unui mecanism de evaluare on-line pentru lucrările scrise la examenele sau concursurile susţinute de elevi, cadre didactice şi candidaţi la cariera didactică, precum și despre crearea unei „baze de date ce va permite analize de sistem, analize la nivel judeţean, respectiv la nivelul unităţii şcolare“. În acest an am aflat că județul Buzău a devenit primul județ digital, dar tot nu știm care sunt rezultatele experimentului, pentru generalizarea lui la nivelul țării și demararea unei digitalizări integrale de două miliarde de euro.

Urmărind rezultatele din ultimii șase ani în materie de digitalizare, observăm că nu avem rapoarte și studii ale ministerului prin care să se arate beneficiile și succesele obținute în școlile și județele pilot. De fapt, o liniște de cavou s-a așternut peste toate acțiunile de digitalizare din primul cincinal. Sunt elevii noștri în stare să folosească cu dezinvoltură programe pentru prelucrarea de documente, inclusiv cu formule matematice complexe, programe de calcul tabelar, pentru prezentări, pentru dezvoltare de baze de date, de grafică, științifice șamd? Mă îndoiesc teribil… Din epoca primei informatizări, în ciuda AEL-ului și a PC-urilor conectate la internet, nu am văzut prea mulți elevi, deși fac informatică din clasa întâia, descurcându-se în Excel, ori manevrând cu abilitate înnăscută programele foto-video, de genul Adobe Photoshop CS6. Investițiile de până acum nu par să fi dus la rezultatele promise. Promotorii digitalizării forțate ar trebui să răspundă la multe întrebări: cum se va împăca concentrarea pe care o presupune actul de învățare, cu deficitul de atenție pe care gadgeturile digitale îl induc? Cum vor reuși profesorii să capteze atenția elevilor aflați permanent în fața unei tehnologii hipnotice și creatoare de dependență? În fața unei decizii atât de importante privind schimbarea radicală a procesului de învățământ, profesorii, părinții, pedagogii trebuiau să-și exprime opiniile, să-și exprime temerile și să-și formuleze întrebările legate de revoluția digitală. Alegerea utilizării tehnologiei digitale ar necesita o dezbatere reală și nu poate fi limitată la un simplu recital de lozinci, de enunțuri deziderative, de proiecții utopice. Pentru orice proiect educațional nou în faza experimentală, era normal să se consulte profesorii și părinții, să se publice rezultatele din școlile-pilot, să se evalueze câștigurile aduse de digitalizare, să se stabilească relevanța acesteia pentru sistemul educațional, să se facă ajustările necesare și să se definească un plan de acțiune. Utilitatea proiectului digitalizării integrale rămâne discutabilă, conform multor studii științifice și a feedback-ului profesorilor care au participat la proiectele-pilot. Voluntarismul și lipsa de transparență dovedite de minister, lipsa oricărei forme de consultare, impun o evaluare a rezultatelor claselor-pilot de către un organism independent și asigurarea neutralității ministerului în raport cu furnizorii și prestatorii de servicii digitale.

Constantin TOADER