Şcoala incluzivă – în oglindă

„Şcoala românească trebuie să se adapteze individualităţii şcolarului român şi nevoilor timpului şi locului, adică să fie şcoală pe măsura elevilor noştri şi a realităţilor de la noi” (din articolul „Preocupări pedagogice ale anului 1928 în străinătate şi la noi”, în revista Educaţia. Revista pentru şcoală şi familie, Nr. 1-2, ianuarie-februarie 1929).
Pe acest fundal, şcoala incluzivă a zilelor noastre a devenit o realitate a învăţământului românesc, cu un scop nobil, dar de multe ori utopic: acela de a integra copiii cu CES în învăţământul de masă, de a adapta procesul de predare-învăţare-evaluare la capacităţile intelectuale ale fiecărui educat, pentru ca acesta să progreseze în ritmul său. De multe ori, acest scop rămâne un ideal sub soarele educaţiei din cauza unor inadvertenţe din sistem.
O şcoală incluzivă în adevăratul sens al cuvântului trebuie să îndeplinească unele condiţii primordiale:
– să dispună de dotări corespunzătoare pentru elevii cu deficienţe fizice: rampă pentru scaun cu rotile, un personal auxiliar (îngrijitori) pentru a transporta elevii în cauză la anumite laboratoare, pentru efectuarea, unor experimente la anumite discipline ca: fizică, chimie, informatică;
– să aibă cadre de specialitate: psiholog, medic, terapeut, consilier de specialitate, care să îi sprijine permanent şi eficient pe elevii cu CES sau pe elevii cu o situaţie socială dificilă;
– să beneficieze de programe şcolare speciale şi să existe standarde curriculare de performanţă diferite pentru copiii cu CES;
Este inadmisibil ca într-o şcoală incluzivă elevii cu deficienţe psihice să fie obligaţi să rezolve subiecte similare cu ale elevilor fără probleme la examenul de evaluare naţională. Ne confruntăm cu un cerc vicios: fie elevul cu deficienţe psihice „nu este lăsat” să intre în capacitate pentru „a nu păta onoarea şcolii” şi a cadrelor didactice de română şi de matematică, după ce a ajuns „ca prin miracol” în clasa a VIII-a, fie este acceptat să dea testele de evaluare naţională, deşi rezultatul scontat este sub nota 5. Dacă elevul respectiv şi părinţii acestuia sunt inspiraţi şi insistenţi, orientându-se spre un liceu vocaţional (de exemplu, la un liceu de artă), şansele de admitere la liceu cresc, la media de admitere adăugându-se şi nota de la proba de aptitudini. Şi „lanţul integrării” poate continua sub un pact tacit şi la liceu. Astfel, cadrele didactice trebuie să fie maleabile, uneori mult mai indulgente decât limita normalităţii, pentru a păstra un climat favorabil învăţării şi pentru a nu-şi pierde „pâinea lor cea de toate zilele”.
– existenţa unor ore speciale în cadrul curriculumului aprofundat, ore de recuperare menite să asigure dobândirea unor achiziţii minimale în cazul copiilor cu CES;
– şcolile de acest tip să beneficieze de o intervenţie mult mai promptă şi corectă din partea organelor de specialitate (de exemplu, în cazul elevilor de etnie rromă);
Toţi elevii trebuie să ştie că au atât drepturi, cât şi îndatoriri şi să nu se recurgă la anumite presiuni la adresa conducerii şcolii (ameninţări cu mass-media etc.). De asemenea, cadrele didactice trebuie să fie foarte atente să nu schiţeze niciun gest (fizic, verbal) care s-ar putea interpreta ca un act de discriminare la adresa elevilor în cauză.
– să beneficieze de un fond financiar suplimentar, în funcţie de numărul elevilor cu CES, pentru a putea susţine personalul de specialitate necesar (psiholog, consilier de specialitate, medic etc.);
– să existe un „spor de şcoală incluzivă” acordat diriginţilor care au în clasă mai mulţi elevi cu diferite dizabilităţi, dar şi altor cadre didactice care lucrează cu asemenea copii.
De multe ori, în şcolile incluzive se creează sincope în colectivele de elevi care au elevi cu CES, la nivel comportamental, emoţional, tulburând desfăşurarea firească a orelor de curs, de aici nemulţumiri din partea celorlalţi elevi şi a părinţilor acestora.
Dincolo de personalitatea vocaţională a fiecărui dascăl, de conştientizarea menirii lui nobile, de a modela minţi şi inimi, cadrul didactic trebuie susţinut şi stimulat pentru a lucra în asemenea instituţii. Aceasta ar ţine tot de „moda şcolilor incluzive”…
Prof. dr. gr. I Elena SIMIONESCU,
Şcoala Nr. 8, Piatra-Neamţ