Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Şcoala într‑o societate lichidă

Şcoala într‑o societate lichidă

Vacanţele sunt un bun prilej de a reflecta asupra stării de fapt a lucrurilor, ca o posibilitate oferită de răgazul între două perioade de muncă susţinută, pe care o putem valorifica binevoitor, acordându‑ne şansa unor încadrări diferite ale evenimentelor, ale semnificărilor din alt unghi de vedere, pentru o înţelegere mai bună a ceea ce trăim. Aşa se face că am ajuns să mă întreb: cum este posibilă şcoala într‑o societate lichidă?

Conceptul de societate lichidă îi aparţine sociologului Zygmunt Bauman (Starea de criză, 2015), care vorbea despre o modernitate lichidă, apoi despre o viaţă lichidă. El constata că şi dragostea a preluat proprietatea de a fi lichidă. Societatea în care trăim este una în care informaţia se vehiculează cu viteza dată de performanţele tehnologice, imaginile câştigă lupta împotriva cuvintelor, puterea este în strânsă legătură cu mişcarea. Cu mişcarea oamenilor, a capitalurilor, dar mai ales a informaţiei. În locul unei societăţi aşezate, cuminţi, în care fiecare era cumva la locul lui, s‑a instalat o societate volatilă, uşoară, pe care nu mai reuşim să o stabilizăm în repere valorice clare, ne alunecă printre degete pentru că este – nu‑i aşa? – o societate lichidă.

Viaţa de zi cu zi este una într‑o continuă dinamică, în care rezistenţa în faţa incertitudinilor ne este necontenit pusă la încercare, una în care în locul cetăţeanului responsabil apare consumatorul superficial, interesat doar de gratificarea imediată a nevoilor lui de moment.

Dragostea ca indicator al relaţiilor dintre oameni este ameninţată şi ea de ritmurile rapide în care se leagă şi se dezleagă raporturile de simpatie; pluteşte în aer teama ca nu cumva implicarea personală să fie atât de mare încât să producă suferinţă. Relaţiile interumane directe sunt implicit sau explicit evitate, în locul lor relaţiile mediate de tehnologie ne ajută să fim eficienţi şi să nu ne irosim energia în relaţii care nu aduc beneficii.

Dar şcoala? Oare este şi şcoala pe cale să devină lichidă?

Un student, aflat în practica pedagogică, le‑a spus elevilor că la ei la facultate nu se mai iau notiţe în sens clasic, studenţii asistă la curs, apoi primesc suportul de curs, poartă discuţii. Elevii prezenţi la oră s‑au bucurat de astfel de constatări şi au avut o reacţie de tipul: dacă totuşi mai scriem când ne este predată lecţia, o facem ca o concesie pentru profesor, ca să‑i arătăm că apreciem modul cum se desfăşoară orele, dar cam atât. Disponibilitatea elevilor de a lua notiţe a scăzut dramatic, ca de altfel disponibilitatea în general. Sau poate ea există, dar orientată spre alte tipuri de activităţi. Dar care?

Notele se consemnează în catalogul virtual, la fel ca şi absenţele, catalogul pe hârtie pare un bastion care apără o redută pierdută. În locul fişelor de lucru pe hârtie, chiar al foliilor de retroproiector, activităţile sunt susţinute printr‑o poză postată rapid pe grupul clasei. Textele, aplicaţiile sunt accesate, dar şi părăsite foarte uşor. Poţi căuta mult timp prin şcoală după o bucăţică de cretă, pentru că tabla inteligentă a luat locul celei clasice, pe care mai scriem uneori poate doar din nostalgie.

Intenţionăm să fim autonomi, dar ne complăcem în forme mai mult sau mai puţin vizibile de dependenţă.

Respectul faţă de distincţii se poate pierde uşor, tratarea la grămadă a unor aspecte ne scuteşte de complicaţii şi putem declara mai rapid sarcina de lucru terminată.

Uneori, atenţia îndreptată spre formă lasă goale de conţinut eforturile de învăţare. Multe dintre abilităţile intelectule cultivate se apropie semnificativ de iluzionismul din spectacolele de circ. Sunt dependente de contextul tehnologiei informaţiei. Dacă netul nu merge, ne uităm unii la alţii speriaţi, apoi, resemnaţi, renunţăm să mai facem ce ne propuseserăm.

Memoria nu mai este exersată, pare o disponibilitate a creierului uman de prisos în sens academic, pentru că fiecare dispune de conexiune la internet şi găseşte cu uşurinţă informaţia de care are nevoie.

Toţi par să nu mai aibă răbdare de nimic, nici vorbă de analiză pe text, comparaţii ale unor puncte de vedere, discutarea unor raporturi reale sau posibile, reflexivitate, sinteză şi aşa mai departe. Nu mai au, cum bine spunea Umberto Eco în Cronicile unei societăţi lichide (Polirom, 2016), plăcerea zăbavei: „Tehnica aceasta a zăbavei presupune o lectură înceată, nu una grăbită“ (p. 252).

Întrebarea referitoare la cum se face şcoală de calitate într‑o societate lichidă apare drept una întemeiată. Probabil că fiecare dintre noi, într‑un fel sau altul, urmăreşte să găsească un răspuns. Aceasta pentru că activitatea didactică trebuie să continue la parametri optimi. Oare o să ne situăm în ipostaza de a face rezistenţă prin educaţie? Dar rezistenţă la ce anume? Mersul lucrurilor acesta este şi se impune cu o greutate de tip structural.

Presupun că ne vom putea face enclave de linişte culturală într‑o lume zgomotoasă, în care ritmul de schimbare justifică superficialitatea. Sau ne vom adapta cu toţii societăţii lichide în care trăim?

Prof. dr. Cristina Ştefan,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti