Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Şcoala, între PIB şi PISA

Şcoala, între PIB şi PISA

La început de an calendaristic, pentru cei care nu îşi desfăşoară activitatea în domeniul educaţiei, două repere cifrice sunt de domeniul evidenţei, sar în ochi, cum se poate spune. Unul se referă la cât este alocat din Produsul Intern Brut pentru finanţarea educaţiei, ce procent din PIB revine educaţiei. În contextul dezbaterilor legate de bugetul naţional al anului care tocmai a început, fiecare om este atent la cum este finanţată sfera economică în care munceşte.

Iar un al doilea reper cifric specific învăţământului vizează re­zultatele obţinute de elevi la testele internaţionale, dintre care cel mai cunoscut este testul PISA.

Aşa se face că educaţia este sur­prinsă ca într-o descriere minimală între PIB şi PISA.

Doar că atât alocările din PIB (3,1%) şi cât rezultatele la testele PISA (37,3% din elevii de 15 ani dau dovadă de analfabetism funcţional) sunt exprimate prin procente mici, pe scurt, cum rezultă din datele publicate de Monitorul Social pentru educaţie: bani puţini, rezultate slabe (https://monitorsocial.ro/indicator/educatie-bani-putini-rezultate-slabe/).

De aici rezultă deci o explicaţie invocată frecvent: este aceea că un procent mic alocat din PIB determină rezultate modeste obţinute la testele de evaluare internaţionale susţinute de elevii români. Dar atât datele care punctează cantitativ cum stau lucrurile, cât şi tipul acesta de explicaţie cu trimiteri de tip calitativ nu sunt convenabile pentru cei care îşi desfăşoară activitatea în educaţie. Mai mult, este ineficient ca întreaga discuţie să conteze pe corespondenţe de tip cantitativ-calitativ, adică o cantitate mică determină o calitate slabă. Este de la sine înţeles că desfăşurarea lucrurilor este mult mai complicată de atât.

Să ne gândim la alte date care descriu societatea în ansamblu.

Inegalitatea socială este în creştere, aşa cum rezultă din raportul veniturilor celor mai bogaţi 20% şi cei mai săraci 20% din oameni este în creştere: 7,2 în 2016, faţă de 6,6 în 2013. Comparativ, Suedia are 3,9%, Germania – 5,1%, Bulgaria – 6,8%  (https://monitorsocial.ro/indicator/inegalitate-in-crestere-2016/).

Pentru educaţie, un reper care are semnificaţii aparte este cel referitor la vacanţe.

Un indicator care marchează de­privarea din punct de vedere eco­nomic este incapacitatea de a plăti o săptămână de vacanţă pe an. În ţara noastră, 66,6% din oameni sunt în această situaţie, faţă de 32,8% media în UE, 8,2% în Suedia, 56,4% în Bulgaria. (Institutul Naţional de Statistică, Dimensiuni ale incluziunii sociale în România, 2017, http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/dimensiuni_ale_incluziunii_sociale_in_romania_2017.pdf, p. 50).

Din aceste date, putem înţelege că există un context social general, în cadrul căruia educaţia se străduieşte să dobândească mai multă raţionalitate funcţională.

Dacă ar fi să ne referim la alte informaţii care să descrie sistemul de educaţie, care ar fi acestea? De pildă, ponderea absolvenţilor de învăţământ superior în totalul populaţiei de 15-64 de ani este de 25,6%. Obiectivul asumat de ţara noastră prin Strategia 2020 este de a atinge o proporţie de minimum 40% a absolvenţilor de învăţământ superior (https://monitorsocial.ro/indicator/ue-vs-romania-absolventi-de-invatamint-superior-30-34-ani/).

Privind educarea şi formarea continuă a adulţilor, situaţia  arată că în anul 2016, faţă de media UE care era de aproximativ 12%, în România, doar 1% din salariaţi urmau o formă de perfecţionare profesională. Obiectivul asumat de ţara noastră pe plan european este ca cel puţin 10% din populaţia adultă (cu vârste cuprinse între 25 şi 64 de ani) să participe la activităţi de învăţare pe tot parcursul vieţii, până în 2020.

Aducerea în atenţie a acestor date ţine de ceea ce sociologii, de la Auguste Comte încoace, numesc statica socială, pe care o deosebesc de o altă perspectivă, complementară, dinamica socială. Educaţia, ca orice domeniu de activitate, cunoaşte o dinamică specifică. Aceasta este ponderată sau accelerată prin diverşi factori. Unul semnificativ este cel referitor la legislaţie, care rămâne neschimbată mult timp, sau se ajustează, ori se modifică radical la un anumit interval de timp. Schimbarea este bine-venită, dacă este corelată mersului înainte al societăţii şi este indezirabilă dacă nu conţine premise de progres ale domeniului, ci se face doar ca să se facă. Alături de aspectele normative, mai sunt de interes liniile directoare ale politicilor publice care vizează domeniul. Ce oportunităţi de dezvoltare sunt valorizate? Cum vor fi susţinute prin decizii politice aspectele considerate prioritare? De pildă, cele menţionate prin documente de politici cum sunt Strategiile naţionale (de exemplu: Strategia privind reducerea părăsirii timpurii a şcolii în România, Strategia naţională de învăţare pe tot parcursul vieţii) şi cadrul general european precizat prin Strategia Europa 2020?

La nivel opiniei publice, par să fie relevante nu datele care ţin de evoluţia sistemului educaţional, ci acelea care arată la ce nivel este sistemul în momentul de faţă. Aşa stând lucrurile, accentul cade pe o dimensiune critică, prin care, pe bună dreptate, sunt arătate limitele domeniului de activitate.

Ca dascăli, ştim însă că pentru a susţine dezvoltarea unui elev nu ne propunem să îl amintim în mod frecvent nivelul scăzut de performanţă pe care îl are, ci, mai degrabă, urmărim să identificăm punctele tari, calităţile pe care deja le-a dovedit, astfel încât, pe baza acestora, să putem construi mai departe. Apoi încercăm să conştientizăm care este obiectivul educaţional pe care ni l-am propus, unde vrem să ajungem, ce trebuie să facem ca să desfăşurăm o activitate eficientă, finalizată cu rezultate de succes.

Aşa se face că pentru noi, cei care muncim în sistemul de educaţie, surprinderea celor doi indicatori PIB şi PISA nu poate să ne pară satisfăcător. Nici datele în sine şi nici consecinţele care rezultă în plan motivaţional.

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti