Socialize

Facebook
Home » Noutati » Şcoala pe după şcoală

Şcoala pe după şcoală

Scoala pe dupa scoalaSincer vorbind, conform unui obicei prost de pe la noi, ne aşteptam ca şcoala să-şi reintre în „normal” după agitaţia cu banii de cadouri, cu jignirile strigate părinţilor şi cu „celebritatea” câştigată anormal, odată cu desfacerea contractului de muncă, de către cineva care numai celebritate nu merită. Adică mersul şcolii să reintre în acea inerţie a lucrului luat de la capăt în fiecare zi, cu lustru formal şi cu atenţie exersată, acoperitoare. E bine însă că nu s-a întâmplat aşa, ci s-a creat un curent de opinie, care, până la urmă, va genera şi o atitudine.

Obişnuita responsabilizare a sistemului şi fals moralizatoarea învinovăţire generalizată („toţi suntem de vină”, „şcoala nu poate fi altfel decât întreaga societate”) nu au mai avut spor de data asta. Acum s-au identificat vinovaţi, s-au dictat sancţiuni, s-au instituit contexte de monitorizare cu extindere şi cu profunzime suficient de elocvente. S-au numit cauze, fără recurs la eufemisme şi fără omisiuni. În acelaşi timp, este adevărat că unii iubitori de „spectacol” au rămas niţel îndoiţi şi uşor nemulţumiţi. Nu toate suspiciunile s-au confirmat, nu orice „film” telefonic a intrat în „gala finală”, deşi toate au beneficiat de „un certain regard”. Cine ştie, poate fi invocată şi formarea rapidă a „anticorpilor”, în spiritul acoperitor despre care vorbeam. De asemenea, cineva poate considera discutabilă decredibilizarea câte unuia pe motiv, să zicem, ba că a ţipat pe hol, ba că a primit o notă de 3. Pe aceeaşi linie, careva s-ar putea întreba ce şanse ar avea să fie luat în seamă cineva care-şi trage nasul ori unul care s-a dus cu pantofii nefăcuţi să înainteze o reclamaţie.

Dincolo de fapte momentane şi înţelesuri de perspectivă, se întinde şcoala situată pe după şcoală. Este de tradiţie să fie activă şi ţeapănă, parte a mecanismului, vechi la noi, al instituţiilor paralele şi al discursului dublu. Mottourile care i se pot asocia sunt multe: „Să fie la ei acolo”; „Zicem ca ei şi facem cum ştim noi”; „Orice minune ţine trei zile”; „Legile sunt făcute ca să fie încălcate”. Se adaugă invocarea ca un tic insultător a faptului că „trăim în România”, trecerea lui Murphy în bibliografii, precum şi reamintirea hodoronc-tronc a necesităţii de a asculta cât mai multe şi cât mai diverse opinii. Pe un astfel de fond, şcoala nu se mai regăseşte acolo unde îi este locul firesc, legal, profesional. Carte se învaţă la meditaţii, masa de prânz şi activităţile extracurriculare ca lumea sunt asigurate la „aftersculul doamnei”, iar manualele „se ştie” că sunt proaste şi, de altfel, inutile, pentru că cine se respectă „lucrează după altceva”. Ca urmare, s-a dezvoltat o şcoală paralelă, care o mini­malizează pe cea adevărată. Vorba, atât de frecvent citată în ultima vreme, cu „pachetul de servicii” acceptat de la sine odată cu opţiunea pentru un tip de şcoală îşi are acoperirea ei, înţe­leasă în contrast cu „pachetul minimal” asigurat de şcoala care încape în reglementări şi este susţinută de la bugetul de stat. Puţine, parcă tot mai puţine, din această şcoală mai pot fi considerate ca folositoare pentru cine „e de condiţie” şi vrea cu adevărat învă­ţă­tură de carte, educaţie, ocrotire. Unele lucruri parcă şi sunt lăsate anume să arate ca insuficiente. Un exemplu strident poate fi socotit programul Şcoală după şcoală. Întâi s-a răspândit ideea că este foarte greu de implementat, cauza fiind pusă pe seama legislaţiei, a birocraţiei. După câtva timp, a început să fie invocat faptul că „la noi în şcoală nu sunt condiţii”. În sfârşit, ce s-a încetăţenit este descurajarea generalizată cum că ceea ce poate să asigure şcoala e aproape egal cu zero, chiar „nasol”, în contrapartidă fiind promovate ca salvatoare ofertele amena­jărilor şi do­tărilor de acelaşi tip, dar care „nu suferă comparaţie”, oferite prin firmele pri­­vate spe­cial con­sti­tuite, ale unor cadre didactice. Deo­cam­dată, nu este de natură să deranjeze pe nimeni situaţia – care ar trebui să nu fie acceptată – în care învăţătoarea, odată ce îşi încheie orarul zilnic la clasă, trece strada cu aceeaşi clasă şi continuă la after school-ul propriu, treabă pentru care cere taxă, pe bună dreptate din perspectiva ei, pentru că munca şi spaţiul sunt private. Astfel, programul foarte multor şcolari ajunge să atingă dezideratul atât de necesar al unei activităţi continue, diversificate, cu toată ziua ocupată în mod folositor, însă cu două componente, una gratuită, conform dreptului legal, şi alta pe bani. Într-un an, doi de la legiferare, programul Şcoala după şcoală a şi atins nivelul altor „industrii de succes”, precum cea a cadourilor, a excursiilor, a auxiliarelor, a „pac­hetelor” de absol­vire (banchet, costumaţie, album etc.). „Industria after school” s-a împământenit, şi-a im­pus meca­nismul, a acaparat  masa părinţilor, a bunicilor, a fraţilor mai mari, în ale căror re­flexe verbale şi gestuale au şi intrat grija pentru „serbarea de la aftăr, pentru care trebuie să ducem ceva”, ca şi grija de a plăti la termen cele „şapte, opt, zece milioane pentru Doamna” (taxa pentru şcoala din casa de peste drum), sumă pe lângă care merg şi cei „treişpe lei pe zi, masa, că doar asta se plăteşte”, de la programul şcolii de după şcoală din şcoală.

După bacalaureat şi după cadouri, after school este o altă industrie care e nevoie să intre serios în atenţia autorităţilor, fiind una dintre acelea care duc educaţia într-o zonă urâtă, de prin dosul şcolii, favorizantă nu numai pentru comiterea unor ilegalităţi, ci şi pentru creştere într-o normalitate a ilegalităţii.

Florin ANTONESCU