Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Şcoala pe sărite

Şcoala pe sărite

Sigur că o gripă nu trece într-o zi, chiar nimerită între un weekend şi o altă zi liberă. În mod similar, nici educaţia în familie nu se rezolvă într-o zi, fie ea împământenită drept Ziua Copilului. Din punctul de vedere al utilităţii declarării lor ca libere, şi ziua fără şcoală de acum, din toiul iernii, şi cea de la începutul verii nu au cum să-şi atingă şi să-şi consume rostul strict în limitele fiecăreia. În acelaşi timp, nu-şi are rostul nici cramponarea de ele în sensul arătării lor cu degetul drept motive pentru care şcoala nu merge cum trebuie. Nici compararea numărului zilelor de şcoală de anul ăsta cu numărul zilelor de şcoală din anii trecuţi nu spune mare lucru, chiar dacă diferenţa în minus de acum este de vreo săptămână. Vorba e cu ce sunt umplute zilele de şcoală şi cum se leagă între ele.

Este în discuţie scurtarea vacanţei de iarnă. Acum câţiva ani se vorbea despre lungirea aceleiaşi vacanţe. Devenise chiar o nelinişte, precum aceea că avem o vacanţă de vară inadmisibil de lungă. Ajunsese să-şi facă loc şi ideea că vacanţa de iarnă trebuie să fie vacanţa mare şi vara să se facă şcoală; parcă o lansaseră aceiaşi care susţin că nouă ni se potriveşte campionat de fotbal în sistemul primăvară-toamnă, de parcă am fi ţară nordică.

Preconizata încheiere a primului „se­mestru“ la venirea vacanţei de Crăciun ar fi foarte bună, dar în niciun caz în condiţiile începerii anului şcolar mai devreme de 15 septembrie. Totodată, un prim semestru mai scurt decât în prezent (până la vacanţa de Crăciun) şi un al doilea semestru mai lung ar fi un nonsens. Cea mai normală ar fi împărţirea anului şcolar în trei segmente (trimestre), alternate cu vacanţele de Crăciun, de Paşte şi de vară. Exact spus, ar fi vorba despre partea strict „de mers la şcoală“, aceea cu stat în clasă, în bănci, cu cărţi, tabletă şi tablă, inclusiv magnetică, partea cu lecţii, cu teze şi alte lucrări şi cu note. Ar urma să se desfăşoare de la 15 septembrie la 31 mai inclusiv. De la 1 iunie ar începe vacanţa de vară, dar aceasta însemnând, în primele zile, „Şcoala altfel“, serbarea de sfârşit de an, „consiliul pe şcoală“, „porţile deschise“, diversele „acţiuni“, adică toate care în prezent constituie motive să nu se ţină ore în câte o zi, să se „dea situaţia“ cu ceva timp înainte de încheierea oficială a cursurilor etc. Multe, puţine, cu sau fără justificare, zilele libere de peste anul şcolar s-ar menţine libere, pentru că sunt sărbători legale. Necesară ar fi dispariţia vacanţei de la sfârşitul lui octombrie-începutul lui noiembrie, pentru învăţământul primar şi cel preşcolar. O asemenea vacanţă, la numai o lună şi ceva după o vară-ntreagă de vacanţă, tocmai când micii nou-veniţi se obişnuiseră cu rigorile programului, poate să aibă efect pe dos faţă de cel scontat când a fost introdusă în structura anului şcolar. De asemenea, vacanţa de Crăciun nu ar trebui să se încheie mai târziu de 10 ianuarie şi în niciun caz „semestrul“ nu ar trebui să continue după vacanţă, mai ales că în prezent continuarea e de câteva zile, şi acelea pe sărite, urmate iar de vacanţă.

Ca să fie posibile toate acestea, ar trebui ca în şcoala noastră să existe câteva deprinderi normale într-un cadru al educaţiei şi învăţăturii, care ţin de seriozitate şi meserie. Ar trebui să fie asigurate condiţiile ca şcoala să înceapă din prima zi, aceasta însemnând să existe manuale, încadrări, orar. Ar fi necesar ca descongestionarea şi esenţializarea materiei de care se face atâta caz să se producă altfel decât prin amputări şi prin recurs la decupaje. Ar trebui să se ştie că educaţie şi învăţare nu se fac numai cu catalog, în clase (de obicei, fără să se deschidă geamurile că se face curent şi se sparg), ci şi cu joacă, în parc, în tabără, în vacanţa care şi ea e parte din anul şcolar. De asemenea, ar trebui ca profesorii să fie lăsaţi să facă exclusiv treabă de profesori, nu să fie transformaţi în funcţionari. În evaluarea, judecarea, promovarea profesorilor, hotărâtoare să fie considerate rezultatele felului în care îi învaţă pe elevi carte, dar nu în sensul goanei după note.

În ansamblu, ca să nu însemne pierdere de timp disimulată în criză de timp, şcoala cu sensul de învăţătură ar trebui să se facă în primul rând în şcoală. Deocamdată, şcoala noastră a alunecat şi a fost împinsă ca să alunece în afara spaţiului, timpului şi responsabilităţii ei. Ce se petrece în şcoală, în clasă, în timpul orei nu este considerat ca neapărat necesar, ceva ce nu se găseşte în altă parte. Cartea decisivă, care contează (mai ales la examene, pentru că ele ne tutelează şcoala) se face la meditaţii, inclusiv cu propriii elevi, de la clasă. Sub acest aspect, interdicţiile ministeriale sunt repetate şi în egală măsură ignorate cu fatalitate. Şcoala se mută tot mai mult şi la „aftăr“, care a devenit o industrie bunicică, după reţeta (schematic redată) „nu se poate-n şcoală, nu avem condiţii, dar e peste drum, tot cu doamna lor“. A devenit convingere că de asigurarea unei şcoli adevărate (cu sensul de sursă a învăţăturii „care trebuie“) se ocupă acei părinţi care cunosc bine interesul copilului şi ştiu ei ce-i trebuie, încât nu se lasă pe mâna şcolii obişnuite, de fiecare zi, pe care sigur că o respectă, o şi frecventează „dacă nu intervine altceva“, dar… cam atât. Din aceste motive se construiesc pierderea de timp, fofilarea, ipocrizia, păcăleala şi altele de felul ăsta. Şcoala instituţionalizată rămâne ceva „să fie acolo“, devine fără spor. Cauza este găsită în ceea ce e mai la-ndemână de măsurat, de numărat: lungimea vacanţelor, zilele de şcoală. t