Socialize

Facebook
Home » Noutati » Școala profesională – cinste, nu pedeapsă

Școala profesională – cinste, nu pedeapsă

tehnicO întâlnire foarte aplicată între profesioniști ai educaţiei, economiei și ai presei dedicate acestor domenii, întâlnire iniţiată și găzduită de Camera de Comerţ și Industrie Româno-Germană (AHK România), a redeschis o perspectivă asupra învăţământului profesional, cu semnificaţii dincolo de momentul ca atare. Informaţiile au fost multe, interesante și convingătoare. Au fost prezentate Școala Kronstadt, din Brașov (singura școală profesională cu personalitate juridică de la noi), și școala creată în judeţul Satu Mare de fabrica de mobilă Polipol și Liceul Tehnologic Simion Bărnuţiu din Carei. Fundamental de semnalat este că unităţile de învăţământ în discuţie și-au găsit o încadrare foarte bună în sistemul de stat obișnuit, reglementat de Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011. Sigur, cadrul legal este perfectibil, iar colaborarea în acest sens între industrie și învăţământ se manifestă activ, dovadă fiind faptul că se lucrează la curriculum, standarde, calificări, manuale, ca și la viitoare noi reglementări. Se vorbește tot mai insistent și argumentat despre organizarea cât de curând a școlii profesionale pe durata a trei ani și de intrare în această formă de școlarizare imediat după clasa a VIII-a.

Semnificaţia unor astfel de abordări este mult mai largă și seamănă inclusiv a semnal de alarmă și a învăţătură de minte. Sunt necesare amândouă, având în vedere și percepţia publică, și cea a autorităţilor faţă de școala profesională. Din nefericire, sunt consonante, în sens depreciativ. De zeci de ani, în legislaţia Educaţiei de la noi s-a perpetuat prevederea potrivit căreia cine nu este bun de liceu ajunge la școala profesională. Sensul este de pedeapsă. Locul pare de detenţie. Treaba de făcut acolo e luată ca ispășire. Unui inferior sub aspectul rezultatelor (medie insuficientă pe totalul claselor de gimnaziu, lipsa testării naţionale) i se dă dreptul doar la ceva considerat de asemenea inferior, adică la școala profesională. La nivelul moralei se și spune: „Nu înveţi, ajungi la profesională”, „Cine nu scoate media 5 să nu aibă dreptul la liceu! Să meargă la profesională!” Repartizaţii în ultimă instanţă, cei pe care nu-i prinde computerul, cei care nu se prezintă la niciuna dintre repartizările succesive, făcute ca să intre până la urmă toată lumea undeva, sunt „aruncaţi” la profesională. Cu un fel de repulsie, în legătură cu liceele cu zero promovare la bacalaureat este pusă întrebarea de ce mai sunt ţinute pe faţa pământului și nu sunt transformate odată în școli profesionale, prin asta înţelegându-se, de fapt, desfiinţarea.

Respingerea undeva cât mai departe (la periferie, la rebuturi și la resturi) a ceea ce ţine de școala profesională face parte dintr-o atitudine mai largă de așa-zisă educaţie în spiritul cultivării unei opoziţii între cel care muncește („inferiorul”, „toleratul”) și cel care coordonează munca („reușitul”). A fi cineva este asimilat cu a nu mai munci (pentru altul), prin asta înţelegându-se, cu toată îngustimea aferentă, a munci fizic și, îndeosebi, a nu te alege cu nimic din muncă, totul fiind însușit de „altcineva”. De schimbat acum este tocmai poziţionarea faţă de ceea ce generic (dar nu chiar exact) numim muncă. În percepţia actuală, nu este vorba, cum se spune grăbit, despre atitudine refractară faţă de muncă („tinerilor nu le place să muncească”), ci mai degrabă de semnificaţia acordată muncii, semnificaţie indusă, venită de departe, dintr-un timp care nu ţine în niciun caz de ceea ce ne-am obișnuit să numim anii comunismului. În aceeași ordine de idei, este de spus că școala profesională nu a decăzut odată cu „jaful din industrie”, adică după 1989. Școala profesională era în dizgraţie de ani buni, fiind văzută de atunci tot ca sperietoare în caz de eșec și ca loc de rușine. De fapt, doar într-o epocă de glorie a industrializării, școala profesională a fost receptată entuziast din perspectiva rolului ei civilizator, însă și acela exercitat asupra doar a unor tineri aduși la o condiţie socială pe care altfel, eventual, doar ar fi visat-o.

Este de apreciat că și invocata reuniune profesionistă iniţiată de AHK România, și multe demersuri vizând apropierea școlii de industrie pun accent semnificativ pe înţelegerea câștigului sub aspect uman, social, decurs din învăţarea unei meserii, din frecventarea unei forme de învăţământ cu acest scop. Condiţiile asigurate pentru așa ceva se dovedesc importante. Dotările tehnice, amenajarea spaţiilor, seriozitatea relaţiilor umane, valorizarea rezultatelor – toate pot fi de natură să crească interesul pentru învăţământul profesional, să creeze o anumită atracţie. Deosebit de importantă poate fi, de asemenea, siguranţa viitorului. Destui agenţi economici se dovedesc reticenţi în a le asigura acum tinerilor toate condiţiile de pregătire, fiindu-le frică de ziua de mâine. La mijloc este și perspectiva economică incertă, este și posibilitatea ca absolvenţii în care s-a investit, odată formaţi, să plece la alt angajator. Deocamdată, răspunsul de contracarare a acestei precauţii nu poate fi decât acela că, dacă este interesat de propria dezvoltare, agentul economic nu are cum să nu colaboreze cu școala și să nu investească în formarea actualilor elevi. Este un răspuns care încă își caută funda­men­tarea și se vede că e greu să și-o găsească, într-o econo­mie firavă și într-un sistem educaţional aflat într-o reformă parcă eternizată, dominat de raportarea rezultatelor de moment și de obsesia de „a ieși bine”, de „a trece și de asta”.

Florin ANTONESCU