Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Școala publică –  un spațiu al reeducării?

Școala publică –  un spațiu al reeducării?

Deși analfabetismul funcțional este în plin avânt, infrastructura școlară arată jalnic, iar noul curriculum pentru liceu a intrat în zona crepusculară, ministerul păstorit de domnul Valentin Popa nu a avut o grijă mai mare decât aceea de a lansa precipitat Strategia Națională de Educație Parentală (2018-2025) – „SNEP“, statul urmând să revoluționeze ideea de familie, făcându-i pe părinții actuali și pe cei din generații viitoare să interiorizeze „diversitatea“. Documentul SNEP pus pe site-ul ministerului cuprindea 13 capitole, desfășurate pe 35 de pagini. La scurtă vreme, după avalanșa de critici, documentul a fost retras, fără ca domnul ministru, ori biroul de presă, să se ostenească să ofere câteva explicații pentru această decizie precipitată. Din ceea ce s-a putut constata, Strategia în cauză urmărea să implementeze o educație parentală centrată pe „stimularea interesului pentru o nouă cultură familială și pe ideea de incluziune socială… promovarea drepturilor omului, respectul pentru diversitate și încurajarea activă a egalității de gen“. SNEP propunea „o nouă cultură familială“ bazată pe cooperarea între experți, părinți și stat, rolul primordial în formarea unei noi culturi familiale fiind rezervat „experților“ și „profesioniștilor“. Aceasta pentru că familia română resimte „nevoia unui sprijin extern“, ea fiind obligată „să se adapteze noilor ideologii și să experimenteze noi practici în relație cu copiii“.

Educația parentală presupune educarea părinților de către stat, pentru ca aceștia să-și crească copiii în acord cu noile standarde și grile valorice. Mentalitatea conservatoare a părinților din România privind creșterea și dezvoltarea copiilor, se impune a fi transformată radical: „Deseori, noile ideologii promovate în special în domeniul protecției copilului întâlnesc mentalități conservatoare, un sistem de valori ale familiilor ce trebuie regândit (s.n.) în contextul unor informații noi cu privire la nevoile de dezvoltare a copiilor“. Cu această ocazie se subliniază ideea că societatea românească actuală este conservatoare, retrogradă, patriarhală, înapoiată, pentru că „idealizează familia tradițională, pe care o consideră o formă perfectă de organizare“. SNEP ne scoate din obscurantismul mioritic, oferind o definiție nouă a familiei, împrumutată nu din tradiția românească ori civilizația creștină, ci din teoriile unui sociolog american, pentru care familia „nu este inteligibilă ca realitate obiectivă, ea este mai degrabă un produs socio-cultural, o constelație de idei, imagini și terminologii, creată și recreată permanent de practicile socio-culturale“. Altfel spus, familia este un construct social, existând o varietate de familii și o mare diversitate de modele privind familia. Fără a mai intra în detalii, SNEP propune „o nouă cultură familială“, urmărind îndoctrinarea și subminarea drepturilor parentale, în conformitate cu unele modele occidentale, care s-au dovedit deja a fi un dezastru. Pentru acest măreț ideal, SNEP prevede înființarea unei rețele de educatori parentali, care să-i consilieze, două ore pe săptămână, pe părinții români cum să se dezbare de „mentalitățile conservatoare“ și să accepte „diversitatea“. Procesul de reeducare a părinţilor pentru ca, la rândul lor, aceştia să-şi înveţe copiii să nu mai „idealizeze familia tradiţională“ și să accepte „diversitatea“, ar urma să fie pus în practică de 7.000 de educatori parentali, care vor consilia peste 2.500.000 de părinți, cheltuielile fiind de peste 63 de milioane de euro anual, proiectul urmând să fie derulat timp de un deceniu. Și astfel, dacă până acum părinții habar n-aveau să-și crească copiii, de-acum înainte suntem salvați de către neomarxiști, transformați în apostoli ai diversității, care ne vor arăta, împreună cu MEN, cum să-i ajutăm pe copii să-și atingă „potențialul maxim“. Totuși, judecând după rezultatele de până acum, MEN ar fi ultima instituție care să ofere sfaturi de maximizare a potențialului copiilor.

Înainte de a reveni cu o nouă formă a Strategiei, domnul ministru Valentin Popa ar trebui să știe că aceasta este pe cât de neconstituţională, pe atât de ilegală, reprezentând o intruziune în viaţa privată și în libertatea de gândire, pe care nici comuniştii nu au cutezat să o experimenteze. Dacă modernizarea, democratizarea și occidentalizarea României au avut la bază Constituția din 1866, în anul de grație 2018, Constituția în vigoare, bună sau rea, reprezintă un reper de neocolit, de aceea, ministrul educației ar trebui, vorba personajului Rică Venturiano, să vadă „ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Constituțiune“, înainte de a semna un act atât de controversat, precum Strategia în discuție. Astfel, domnul ministru ar putea să constate, lecturând art. 29 din Constituție, că părinţii au dreptul fundamental de a-şi educa copiii potrivit propriilor convingeri, iar libertatea gândirii şi a opiniilor nu poate fi îngrădită sub nicio formă, nimeni neputând fi constrâns să adopte o opinie contrară convingerilor sale. Aflat la conducerea școlii publice, domnul ministru Popa nu ar trebui să ignore faptul că statul are obligaţia de a fi neutru faţă de convingerile şi opţiunile diverse ale părinţilor în educaţia copiilor (fie ele „conservatoare“, „tradiţionale“, „progresiste“, „neomarxiste“ sau de altfel) şi să nu urmărească să favorizeze impunerea uneia în dauna celorlalte, abuzând de pârghiile pe care le are la îndemână. Să mai observăm că, deși prezumat, consimțământul părinților nu există. Mai mult, Strategia prezintă toate viciile de consimțământ (eroarea, dolul sau viclenia, violența și leziunea), iar dacă va fi totuși reluată și adoptată, acest consimțământ viciat va permite părinților să ceară în justiție anularea unei legi bazate pe un consimțământ nevalabil. Pe de altă parte, divinii funcționari ai ministerului nu au niciun drept să aprecieze că opţiunea părinților pentru modelul conservator – tradițional este eronată, aceasta trebuind să fie „combătută“ prin toate mijloacele, după cum nu au dreptul să impună un model așa-zis „progresist“, considerat a fi superior celui tradițional. Într-o astfel de situație, când toată lumea este reeducată pentru a urma singura cărare luminoasă arătată de către politrucii ministerului, despre ce diversitate mai poate fi vorba? O diversitate în uniformitate? Și unde mai este neutralitatea statului față de modele concurente din societate? Nu mai spunem că domnul ministru ar trebui să revadă și prevederile art. 3, lit. h din LEN nr. 1/2011, care îl obligă să respecte „principiul asumării, promovării şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român“. Oricum le-am citi, Constituția și LEN promovează unitatea cetățenilor, identitatea națională, nu diversitatea și multiculturalismul. De aceea, conservator sau nu, poporul român trebuie respectat, după cum domnul ministru trebuie să-și respecte jurământul depus la învestitură, un jurământ în care nu era vorba de niciun fel de „diversitate“: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“

Privind cu ochii istoricului această situație, nu pot să nu observ că reeducarea părinților și profesorilor după un model ideologic impus de stat reprezintă o caracteristică a societăţilor totalitare, care au tendinţa de a interveni, în primul rând, asupra conştiinţelor oamenilor. După ce am experimentat o jumătate de secol utopia comunistă, acum o luăm de la capăt cu noi experimente și inginerii sociale, de data aceasta de sorginte neomarxistă. Revoluția culturală la care trudește conducerea MEN are la bază mitul automântuirii ființei umane singure, emancipată de toate. În numele acestei ideologii este dus un adevărat război cu religia și cultura europeană tradițională, cu familia și toate identitățile tari, precum cele naționale. În iureșul distrugerii comunităților tradiționale și a democrației, asistăm la o absolutizare a drepturilor minorităților de tot felul și la privarea majorității de drepturile sale fundamentale, precum dreptul la identitate și trecut. Contestarea familiei, secularizarea radicală a societății, ignorarea sau negarea trecutului, relativizarea valorilor au apărut în urma revoltei contraculturale din Occidentul anilor ʼ60 și ʼ70 ai secolului trecut. În cazul României, care moștenește o cultură specifică, dar cât se poate de europeană, apreciem că tradiția reprezintă fundamentul solid pentru construirea unei modernități, care nu constă în căsătoriile gay, ci în dezvoltarea și în construirea unei infrastructuri civilizaționale eficiente. Ideea că, în numele progresului, modernizării, integrării europene, ar trebui să negăm tradiția și istoria națională se dovedește a fi dezastruoasă. Experiența totalitară îndelungată ne face să fim refractari ingineriilor sociale promovate cu inconștiență de către MEN. Statul nu poate primi autoritatea ingerinței în relația dintre părinți și copii, pentru că acest lucru înseamnă încălcarea esenței relațiilor de familie și caracterul lor primordial. Într-o direcție asemănătoare se îndreaptă toate ordinele ministeriale de „combatere a violenței în familie“. A înlocui autoritatea părinților cu autoritatea legii reprezintă un pas ideologic pe calea diminuării rolului unei instituții de bază, precum familia. Dacă utopia comunistă propunea desființarea oricărei forme de dominație, această utopie revine în forță, propunând „combaterea răului dominației“ care ar sta ascuns în modelul patriarhal al culturii noastre. Din nou, în numele libertății, este distrus fundamentul instituțiilor umane și este creată arbitrar o nouă ordine.

Din păcate, atleţii marxismului cultural au reuşit să intre cu tăvălugul corectitudinii politice în învăţământul public, care a devenit unul ideologizat şi ideologizant. Până şi o analiză sumară a cadrului de referință și a noului curriculum poate releva acest lucru. Revoluţia culturală, începută cu învăţământul primar, continuată cu gimnaziul, ar urma să se încheie cu colectivizarea ideologică a liceului. Este drept, ministerul nu a reuşit introducerea educaţiei sexuale din faşă, dar iată că a fost impusă gândirea critică a Şcolii de la Frankfurt la clasa a V‑a! În aceste condiţii, care mai este menirea învăţământului public? Să formeze un european de nicăieri, analfabet funcţional, anarhist creativ, bine îndoctrinat cu ideologia corectitudinii politice? Un om nou, de secol XXI? Până la urmă, să fie neomarxism cât cuprinde, dacă o cer interesele unor propagandişti şi activişti de tip nou, dar s‑o ştim şi noi!

Este inacceptabil ca, folosindu-se școala publică și fonduri publice, încălcându-se Constituția și legile în vigoare, să fie încălcate drepturi fundamentale și subminate instituții fundamentale, precum familia. În anul Centenarului, ne-am fi așteptat ca MEN să inițieze o acțiune de recuperare a identității naționale pentru noile generații prin reintroducerea studiului istoriei naționale în învățământul preuniversitar. Ocupat până peste cap cu festivalul Cântarea Diversității, MEN nu a mai avut timp și energie pentru a aduce studierea istoriei naționale în școala publică, pentru a asigura cunoașterea și valorificarea patrimoniului istoric, pentru promovarea identității naționale și a valorilor românești. Considerăm scandalos ca, în anul Centenarului, în școala publică a statului român istoria națională să fie în mod practic desființată prin „integrare“, „tematizare“, „demitizare“, la liceu neexistând teme legate de etnogeneza românilor, de Independență, Războiul Reîntregirii și Marea Unire, la majoritatea profilurilor fiind prevăzută o singură oră pe săptămână. Mai mult, în programele și manualele de Istorie pentru clasa a XII-a nu există nicio referire la națiunea română, conștiința națională, unitatea națională, ori la statul național, care a fost înlocuit cu „statul modern“. Dimensiunea națională a fost, astfel, cu totul eliminată din reconstituirea trecutului nostru. Practic, prin eliminarea identității naționale, curriculumul de Istorie al ultimelor două decenii pare a servi reeducării noilor generații. Cum educația pentru identitate și valori naționale nu există în portofoliul MEN, ne întrebăm care sunt valorile promovate prin școala publică a statului național român? Iată cum, prin ideologizarea școlii, prin deconstrucţia valorilor europene, prin relativismul postmodern şi corectitudinea politică promovate, ministerul ajunge să formeze omul nou, elevii fiind îndoctrinaţi de timpuriu cu ideologia marxismului cultural. În aceste condiții, reformarea învățământului istoric ar trebui să devină o prioritate, pentru că doar prin studierea istoriei autentice se poate realiza o adevărată vaccinare obligatorie a cetățenilor români cu valorile democrației și umanismului, împotriva virușilor ideologici totalitari noi și vechi, împotriva ignoranței, înstrăinării de neam și tradiții. Istoria poate și trebuie să servească dezvoltării spiritului critic, a discernământului, judecății, formării unei conștiințe istorice, să permită elevilor să reziste la îndoctrinare, propagandă și manipulare, la spălarea creierelor și mankurtizare, într-o epocă a turbulențelor, crizei morale și a răsturnării valorilor.

Prof. Constantin TOADER