Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Şcoala românească, în cercul neputinţei

Şcoala românească, în cercul neputinţei

Şcoala noastră se învârteşte în cerc. Diverse teme revin în actualitate, sunt primite şi răspândite ca şi cum ar fi noi şi de maximă actualitate şi se sting de la sine, în aceeaşi stare în care se găseau şi când au izbucnit. Se întâmplă aşa de vreo treizeci de ani. Acţionează inerţia, comoditatea şi indiferenţa care dau iluzii şi perpetuează stări. În timp, ce s-a schimbat, adică s-a întărit, este diletantismul în abordare. Problema vreunei schimbări, a căutării unei rezolvări, nu se pune. Două astfel de teme se numesc uniforma elevilor şi temele pentru acasă. Le apropie câteva elemente cum ar fi că amândouă sâcâie dintotdeauna, că au fost între primele-primele atacate în avântul revoluţionar din decembrie 1989, că inspiră vorbe mari, acuzaţii, angajamente, cercetări, consultări şi măsuri, toate şi fiecare în parte formulate dintr-o diversitate de instanţe. Pe deasupra, au însuşiri care le fac numai bune de mediatizat precipitat şi arţăgos, cum li se cere celor care le livrează publicului: ţin de zona colaterală, nu de esenţa domeniului educaţional, par de înţeles fără explicaţii şi se pretează la a vorbi fără cap şi coadă.

La această oră, fiind în discuţie elaborarea unei noi legi a educaţiei naţionale (dar când nu se face şi nu se reface legea aceasta?!), este considerat ca nimerit să se reia problema uniformei elevilor şi cea a temelor pentru acasă. De fapt, nici uniforma și nici tema nu-şi au locul într-o lege, mai ales în legea de ansamblu a domeniului educaţional. Nici măcar prin vreun ordin ministerial sau prin vreo metodologie nu este în regulă să se indice cum să se îmbrace elevii şi elevele şi ce să le dea de scris şi de învăţat profesorii pentru data viitoare. Ce să fie prevăzut în lege? Că prin uniformă se înţelege costum cu vestă sau este legală şi purtarea numai a vestei? Că e considerat în uniformă şi cine are la gât o cravată sau o eşarfă, însă numai cu condiţia să fie în culorile prestabilite ale şcolii? Sau să fie legiferate pentru fiecare clasă nişte cote de exerciţii, pagini, poate şi rânduri care să fie indicate de profesori ca teme pentru acasă? O lege a educaţiei cu prevederi în acest direcţii (adăugate altor prevederi, pentru altele câte le presupune domeniul şcolii) nu ar scăpa de aspectul legii actuale, acela de regulament de funcţionare şi de aplicare. Şi aşa se vorbeşte despre un viitor pachet legislativ al educaţiei naţionale, ceea ce deja trimite la suprareglementarea tocmai bună ca să provoace încurcături, confuzii, speculaţii, birocraţie şi până la urmă să ducă la blocaj şi la renunţare.

Impunerea sau nu a unei anumite uniforme ar fi normal să vină în ultimă instanţă, ca ultim aspect de luat în discuţie, pe un fond acumulat de educaţie. Ar fi de vorbit în prealabil despre bun-simţ, despre convieţuire, despre convenţie, apoi despre apartenenţă şi personalitate, eventual despre funcţionalitate. Deocamdată, uniforma este văzută ca necesară din motive precum apărarea de agresori a şcolilor şi a celor care le populează şi evitarea complexării din cauza condiţiei sociale. Sunt necesităţi discutabile şi în orice caz colaterale. Tehnica, investiţiile în dotări şi măsurile de organizare fac şi acum posibilă intervenţia faţă de eventuali intruşi pe care se zice că îmbrăcămintea i-ar izola de ceilalţi, fără a mai vorbi că violenţa în şcoală nu se petrece numai adusă de cine ştie cine din afară. Totodată, diferenţele sociale uniforma de elev nu le şterge, ci le accentuează, pentru că odată impusă o ţinută, nu va mai fi loc de evitat, de lăsat o impresie, de acoperit o neputinţă. Cine nu cunoaşte sau nu vrea să recunoască o realitate anterioară lui decembrie 1989 persistă în ideea că pe atunci uniforma făcea să se nu se vadă diferenţele de nivel de trai; tocmai că aşa se vedeau, pentru că existau uniforme din materiale de calitate şi mai bună, şi mai proastă, pentru că unii elevi, unele eleve aveau uniforme de schimb şi le alternau, pe când vechimea altor uniforme o arătau pantalonii rămaşi deasupra gleznelor; şi se mai vedea bine şi trist nivelul scăzut de trai în acele clase care ofereau (nu numai din cauza frigului) imaginea copiilor cu tot felul de treninguri, pulovere, geci, fesuri, între care se mai iţeau câte un sacou, un şorţuleţ de uniformă.

Cât priveşte impunerea unei limite a temelor pentru acasă ori eliminarea lor prin lege, aceasta ar însemna o culme a uniformizării în altă accepţie a termenului decât cea vestimentară, şi anume una jignitoare, prin considerarea tuturor cadrelor didactice o apă şi-un pământ şi la fel a copiilor pe care-i formează, cu toţii, văzuţi ca incapabili să aprecieze singuri limite, să facă diferenţieri. Soluţii de uşurare a temelor prin furnizarea de informaţii tot mai fărâmiţate poreclită descongestionarea materiei şi prin întreţinerea păcălelii cu lecţia învăţată din clasă sunt vehiculate de câteva decenii, de asemenea anterioare momentului decembrie 1989. Nici recursul la ceea ce acum se cheamă lecţii remediale nu este nou. În acelaşi timp, se menţine ignorată cerinţa de a socoti drept cadru esenţial pentru lecţie ora obişnuită, ţinută în clasă. Şi temele, şi materia, şi felul în care este ea transmisă şi asimilată ar arăta cu totul altfel dacă, pur şi simplu, la şcoală s-ar face carte, altfel spus, dacă baza învăţăturii de carte s-ar afla în şcoală, în timpul programului de şcoală. Nu ar fi ceva nou, nu e ceva de legiferat. Deocamdată, şcoala noastră se învârteşte în cerc – un cerc al neputinţei.

Florin ANTONESCU