Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Şcoala românească merge înainte

Şcoala românească merge înainte

Diagrama judeţeană a evaluării naţionale transpune grafic un peisaj dinamic şi pe alocuri derutant. Din totalul de 4.500 de absolvenţi ai gimnaziului, s-au prezentat la examen 2.700 (folosim cifre rotunde pentru a simplifica argumentaţia). Au rămas pe dinafară 1.800 de elevi, echivalentul a două şcoli gimnaziale de dimensiuni normale. Ce s-a întâmplat cu aceşti copii? Categoria cea mai numeroasă au reprezentat-o, desigur, repetenţii şi corigenţii, cărora li s-au adăugat cei care au abandonat/s-au retras ori s-au mutat cu părinţii peste hotare. Oricum am judeca lucrurile (optimist sau pesimist), sistemul are pierderi importante, explicabile fie prin calitatea îndoielnică a instrucţiei şi educaţiei, fie prin factori social-economici de natură obiectivă. România nu are încă un sistem de învăţământ performant, comparabil cu cele de top european sau planetar, iar cauzalităţile sunt multiple şi au fost explicate şi disecate în ultimii 27 de ani: subfinanţarea, instabilitatea economico-politică, fluiditatea legislaţiei, mereu în schimbare, mereu contestată, lipsa de omogenitate calitativă a personalului didactic, o serie de carenţe persistente în formarea iniţială şi continuă a dascălilor, fluctuaţia acestora pe post, salarizarea nestimulativă, plecările peste hotare ş.a.

Imediat după examen, atenţia colectivă a fost acaparată exclusiv de rezultatele spectaculoase ale elevilor, exploatate prompt de presă: mediile de 10,00 adolescenţii-vedetă care au strălucit la cele două probe, liceele de elită către care se vor îndrepta, ultimele medii de admitere la diverse profiluri şi specializări etc. Cu cât media ultimă de admitere este mai mare, cu atât mai bine este cotat un liceu. N-au lipsit clasamentele, ierarhiile şi judecăţile de valoare. Agitaţia a fost enormă, iar după repartizarea computerizată lucrurile s-au liniştit brusc. Nimeni n-a mai vorbit însă despre cei rămaşi pe dinafară, despre bieţii „refuzaţi“ ai destinului, care n-au nimic spectaculos, sunt anonimii acestui moment şi nu prezintă niciun interes mediatic. Ce se întâmplă cu liceele care nu şi-au realizat cifra de şcolarizare şi se confruntă cu spectrul restrângerilor de activitate? Este o realitate palpabilă, convertibilă într-o dilemă de ordin profesional. Nu toate liceele sunt de top, nu toate pot „absorbi“ elita gimnazială, nu toate au un prestigiu consolidat şi o vechime centenară. Nevoia naşte soluţii şi-n consecinţă, pe baza unui grafic intern, cadrele didactice ale liceelor de rangul al doilea valoric (nu avem un termen mai blând la îndemână) au pornit în pelerinaj prin sate să convingă directorii şi elevii corigenţi (promovabili în cele din urmă) să vină în instituţiile respective, la clasele de învăţământ profesional, acolo unde evaluarea naţională nu este obligatorie. Etapa a doua de repartizare computerizată va mai umple golurile din unele licee, dar problema de fond rămâne: deficitul demografic.

Destinul unor copii de 14-15 ani pare pecetluit. În satele vasluiene există forme diverse, unele mascate, de exploatare a minorilor, folosiţi de către părinţii lor la diverse munci, unele deloc confortabile. În buna tradiţie mioritică, nimeni nu protestează. În ţările cu o civilizaţie avansată, statul preia imediat minorii care au parte de rele tratamente, sunt exploataţi social ori abuzaţi. Toleranţa noastră, inclusiv instituţională, este fără margini. Nu există o statistică satisfăcătoare care să răspundă la o întrebare simplă: Câţi minori nu pot urma învăţământul obligatoriu din cauza sărăciei famiilor lor? Părinţii, ei înşişi supuşi determinismelor de ordin socio-economic, îşi creează şi îşi arogă opţiuni pe care din punct de vedere legal nu le au. Folosesc minorii la prăşit, la strâns fânul sau lucerna, la păscut vitele ş.a. în temeiul prerogativelor lor de susţinători legali. Unde sfârşeşte activitatea practică firească şi unde începe exploatarea? Graniţa n-a fost delimitată ferm de nimeni, iar viaţa curge inerţial în satele noastre, spaţii în care idilicul, farmecul campestru, vibraţia naturii sunt doar reverii livreşti. Pentru mulţi minori, existenţa este deja un calvar proiectat sine die. Obligaţia părinţilor de a-şi da copiiii la şcoală devine facultativă prin forţa entropică a deciziei lor discreţionare. Grea problemă!

De ani mulţi, clasamentul judeţean al liceelor a rămas în linii generale neschimbat. Şi nici nu se întrevăd modificări de esenţă, întrucât mentalul colectiv funcţionează infailibil după raţiuni şi fixaţii psihologice: dacă elevii buni se duc prin forţa tradiţiei la cutare liceu, şi următorii în ordine cronologică vor dori să se ducă în acelaşi loc. Cât este convingere, cât este gest mimetic şi cât opţiune motivată este greu de răspuns. Un top „bătut în cuie“: în frunte trei colegii naţionale centenare (Liceul Mihail Kogălniceanu Vaslui, Colegiul Naţional Gheorghe Roşca Codreanu din Bârlad şi Liceul Cuza-Vodă din Huşi), urmate la mică distanţă de Liceul teoretic Emil Racoviţă din reşedinţa judeţeană. Celelalte se înşiruie cuminţi, după puteri şi palmares, fără a putea tulbura apele. La coada clasamentului, ca o fatalitate iterativă se situează liceele rurale: Colegiul Tehnologic Dimitrie Cantemir Fălciu, Colegiul Tehnologic Ghenuţă Coman, Murgeni, Colegiul Tehnologic Vladia, Liceul Tehnologic Ştefan cel Mare, Codăeşti, Colegiul Tehnic Marcel Guguianu, Zorleni, Liceul Tehnologic Puieşti. O ierarhie încremenită, explicabilă prin câţiva factori: poziţia geografică, vechimea, palmaresul, valoarea corpului didactic, valoarea elevilor, renumele fiecărui liceu ş.a.

Şi astfel, şcoala românească merge înainte, cu bune şi cu rele, sub ocrotirea obiectivă a timpului istoric.

Teodor PRACSIU