Socialize

Facebook
Home » Interviuri » Școala românească, văzută de pe podium

Școala românească, văzută de pe podium

Interviu cu un olimpic internațional


Maria Stanca, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național Sfântul Sava din București, a reprezentat anul acesta România la etapa internațională a Olimpiadei de Limbi Romanice (secțiunea de limbă franceză) și a obținut premiul întâi al competiției organizate în luna septembrie la Ohrid (Macedonia). Ambițioasă, perseverentă și profund atașată de cultura franceză, Maria este un om al pasiunii, radiind în juru-i entuziasm și dăruire în pofida oricăror obstacole. Experiența olimpiadei n-a schimbat-o, ci i-a oferit un și mai mare imbold „de a face diferența, de a promova adevărata valoare“, după cum susține. 

Felicitări pentru reușită! Privind din prisma performanței la care ai ajuns, cum te raportezi acum la olimpiadă și la întreg procesul prin care ai trecut pentru a te califica la etapa internațională?

Olimpiada de Limba Franceză a fost motorul anilor mei de liceu. Cu riscul de a mă exprima clișeic, faza internațională a fost efectul celor cinci ani de lucru intensiv pe care i-am depus pentru această materie. Direcția ideatică a olimpiadei a tot fluctuat de-a lungul anilor. Adică, în clasa a șaptea, când am participat pentru prima dată și nu m-am calificat la etapa națională, am fost cumva împinsă de mișcarea pur gimnazială „Hai la olimpiadă, că ne dă profesoara un 10!“.  Prin urmare, e mult a spune că am simțit chemarea pentru franceză în gândirea mea de la acea vreme. Cred că am conștientizat această înclinație de curând, pesemne când idealul acesta olimpic nu mai era o nevoie de a-mi demonstra valoarea în fața celorlalți, ci mai degrabă o dorință ardentă, eminamente personală, de a trece dincolo de simpla foaie de concurs și de a tinde spre perfecțiune.

Cum poate schimba experienţa unei olimpiade internaţionale percepţia elevului român asupra sistemului de învăţământ din propria ţară?

Cred că percepția începe să capete diverse direcții încă din timpul pregătirii pentru faza internațională. Cel puțin, așa a fost în cazul meu. Evident, în fiecare stat, sistemul educațional este lacunar în felul și măsura lui, însă ce lipsește elevilor români este acel „savoir-faire“ prezent în modelul occidental. În mod cert, a fost nevoie să mă adaptez la un sistem mai „modern“, luat adesea ca punct de reper pentru societățile estice. Această discrepanță între sisteme obligă elevul român să depună o muncă individuală consistentă, cu atât mai mult cu cât sondarea sensului informațiilor îi revine în mare parte doar lui – aspect care, paradoxal, face ca elevii români să fie extrem de bine pregătiți și să aibă performanțe incontestabile în cadrul competițiilor.

La Ohrid ai întâlnit atât elevi români din provincie, cât și tineri străini, chemați, ca și tine, de o pasiune pentru limba franceză și mediul cultural francofon. Interacționând și trăind alături de ei timp de aproape o săptămână, ai remarcat la aceștia o altă atitudine față de școală ori de „fenomenul performanței“ la un nivel atât de înalt?

În România, olimpiada este acel program ce garantează performanță, întrucât procesul de selecție este dur. Pregătirea pentru olimpiadă nu constă doar în a citi de două, trei ori câteva reguli de gramatică, în a face două, trei probleme sau, pe scurt, în a se limita la materia propriu-zisă. Este un proces de maturizare spirituală, în care elevul învață să-și gestioneze emoțiile, să se dedice întru totul pasiunii sale, să își organizeze timpul – lucru esențial într-o societate cronofagă. Ca atare, un asemenea parcurs face ca toți tinerii români prezenți la olimpiadă să fie cam din același aluat: oameni muncitori, ambițioși, cu suflet mare, dar competitivi. În străinătate însă, procesul de selecție nu este atât de auster. În timp ce noi trecem prin patru etape de departajare, ei trec doar printr-una singură, drept care nici ideea de „performanță“ nu le este atât de puternic impregnată.

Ai simțit vreodată că în școala românească ar exista vreun „cult“ al performanței? Dacă da, cum l-ai descrie?

Desigur, „cultul performanței“ este ceva factual. Începe încă din școala primară, prin insuflarea spiritului de competiție, însă reverberează diferit asupra copiilor. Câțiva dintre ei continuă să rezoneze cu ideea de a fi bun, de a fi olimpic, în timp ce majoritatea este aprehensivă și renunță la performanța aceasta indusă. Apoi, în timpul liceului, acest cult este prezent preponderent în liceele „de elită“, ca formă primordială de apărare a prestigiului.

Acest spirit al competiției este asumat de elevi grație tocmai acestei „instituționalizări“ ori intervine mai degrabă natural?

Cred ca este un melanj între cele două. Înclin totuși spre ideea că bazele acestui spirit competițional sunt predate și, ulterior, dezvoltate în ritmul fiecăruia. În fapt, el decurge cumva dintr-un principiu natural al competiției, astfel că orice individ își dorește să fie (mai) bun, (mai) valorizat și (mai) apreciat, astfel ajungând să-și impună noi și noi provocări.

În spațiul public se tot aduce în discuție deriva sistemului nostru de învățământ. Crezi că școala românească se confruntă într-adevăr cu o criză?

Deși un subiect tabu, sistemul de învățământ este în derivă. Lăsând la o parte statisticile și cifrele de-a dreptul alarmante despre analfabetismul funcțional sau abandonul școlar, elevii români termină ciclul superior cu un bagaj informațional vast, dar efemer, care nu le asigură acel succes scontat.

Crezi că acest spirit al competiției și al performanței, promovat mai cu seamă în licee, ar putea resuscita interesul pentru școală al celor mulți?

La nivelul la care se prezintă astăzi școala românească, nu cred că a-i educa pe tineri să fie competitivi este soluția optimă pentru a-i încuraja să se arunce în această aventură intelectuală. Problemele sistemului actual se leagă de modul neatractiv în care este structurată informația, căci, pe drept cuvânt, partea pur teoretică din liceu s-ar putea să nu garanteze succesul elevului. E nevoie de niște dezbateri mai ample, de modernizarea mult așteptată pentru a le insufla din nou tinerilor dorința de a învăța și de a excela în plan academic. În plus, ceea ce se cere de la elevul român este să tindă spre „10 pe linie“, o elucubrație, din punctul meu de vedere. Este imposibil – și poate chiar inutil – să știi perfect cincisprezece materii, însă, din păcate, în această direcție se canalizează toată presiunea.

Sentimentul apartenenței la un lot internațional ți-a influențat perspectiva asupra succesului și a lucrului în echipă?

Sintagma de „lot internațional“ poartă încă o semnificație adâncă pentru mine. Dincolo de concurs și de sesiunile de pregătire, se leagă prietenii fundamentate pe o pasiune incredibilă. Era nevoie să conlucrăm, pentru că voiam să le arătăm că noi, românii, suntem în stare să mutăm și munții împreună. Cred că am simțit cel mai puternic „e pluribus unum“ („Din mai mulți unul”, expresie latină) în cadrul lotului. Olimpiada rămâne, deci, factorul comun al unor oameni extrem de pasionați, dedicați și deschiși – al unor oameni speciali, așa cum sunt românii, de fapt.

Interesant că aduci în discuție natura românului. Acum că ți-ai reprezentat țara pe podium, cum te raportezi la România? Resimți un atașament mai puternic, o datorie mai pronunțată de a-i fi alături?

Sentimentul patriotic a fost dintotdeauna prezent în străfundul ființei mele. Poate că și de aceea m-am simțit atât de mândră să flutur tricolorul în momentul în care am urcat pe podium. Ca atare, intensitatea acestui sentiment nu e acum cu mult diferită. Ce s-a schimbat însă este modul în care înțeleg prejudecățile internaționale. Deși nu voiam să cred, ele există și sunt marcante. Din păcate, străinii nu văd românii nici pe departe prin prisma performanțelor academice. Poate că aici este de relevat „cusurul“ românilor: modul în care ne raportăm la noțiunea de „valoare“ și de „merit“ în cadrul societății.

În încheiere, ce sfaturi le-ai da celor care și-ar dori să-ți calce pe urme?

După acești ani, în pofida faptului că blamam modul în care eram tratați (în calitate de olimpici naționali și internaționali), a tuturor greutăților la care eram supuși, de la cazarea cel mult modestă din timpul probelor până la metodele adesea inexistente de „încurajare“ a performanței, cred că olimpiada a fost pilonul unei evoluții la care nici nu visam la începutul liceului. Cum spuneam, ea nu este doar despre a învăța materia propriu-zisă, ci și despre a cunoaște lucrurile aferente ei. Prin urmare, podiumul nu este totul. Chiar și pentru cei care nu-și doresc performanță este important să înțeleagă că a face cât mai multe dintr-un domeniu extracurricular pentru a se dezvolta frumos într-o perioadă irecuperabilă înseamnă a face de facto ceva pentru viitorul lor.

Interviu realizat de Victor Popa,
elev în clasa a XII-a la Colegiul Național Sfântul Sava