Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Școala și „revoluția” de la Pungești

Școala și „revoluția” de la Pungești

PungestiCe relație logică se poate stabili între școala românească și „revoluția” de la Pungești? Punem termenul-cheie în ghilimele fiindcă nu se poate vorbi de o revoluție în sensul propriu, dacă avem în vedere forțele angrenate în conflict, proporțiile acestora și miza aflată în joc. Nici măcar Revoluția din decembrie 1989 n-a întrunit, în ochii specialiștilor avizați, toate atributele obiective ale unui seism social, deși a determinat schimbarea sistemului politic din România. Controversele vor continua să persiste încă mult timp în spațiul public, până când istoricii viitorului vor oferi răspunsul corect.

„Vocea” școlii românești se aude de 24 de ani cu intensități variabile și reprezintă o coordonată importantă a vieții sociale, înțelegând aici vocea autorizată a managerilor, inspectorilor, cadrelor didactice, elevilor, părinților, pedagogilor, psihologilor, analiștilor, publiciștilor și a sindicatelor domeniului școlar. Este o voce uneori sonoră, alteori stridentă, alteori răgușită, ori sfioasă și stinsă, după conjuncturi, etape mai faste ori mai puțin faste, cu momente de respiro și de liniște, alternând cu altele de agitație, febrilitate, nerăbdare. Acustic vorbind, vocea școlii s-a auzit mereu și nu putem spune că mesajul ei n-a fost înțeles în literă și în spirit. Drama școlii a fost determinată de neputința guvernanților români din ultimul sfert de veac de a soluționa doleanțele exprimate cât se poate de explicit. Au devenit sintagme aproape obsesive în acești ani „învățământul – prioritate națională” și „6 la sută din PIB”. Au fost rostite și scrise de mii de ori, au figurat pe pancarte revendicative, au umplut coloanele ziarelor și rubricile televiziunilor de știri, au fost clamate cu speranță, cu furie, cu ironie, cu sarcasm, pe ton exaltat ori amar. Degeaba! Vocea sisifică a școlii românești continuă să se audă în pustiu. De ce? Pentru că bugetul național este pauper, economia în vrie, corupția endemică, economia subterană – prosperă, repartiția veniturilor bugetare scandalos de inegală, pe de o parte, cu salarii falimentare (vezi lefurile cadrelor didactice), pe de alta, salarii opulente pentru puternicii zilei, dobândite grație legilor speciale, pe cât de protecționiste, pe atât de nedrepte în viziunea omului simplu.

Corelativ, nici „vocea” revoltaților de la Pungești nu este auzită la nivelul semnificațiilor de adâncime. La început, reprezentantul Guvernului în teritoriu (am numit prefectul) a invocat argumente de ordin constituțional într-o retorică principial persuasivă, conform căreia bogățiile subsolului aparțin statului, deci națiunii și, ca atare, sunt intangibile pentru omul de rând. Toate bune și frumoase, nimeni nu contestă, numai că pe sătenii din Pungești nu-i interesează defel interiorul pământului, ci doar suprafața lui, adică stratul acela subțire, fertil, pe care își cultivă de generații porumbul, grâul, floarea-soarelui, legumele, zarzavaturile. Pe ei îi doare ipoteza poluării apei potabile (posibilitate pe care experții n-o exclud, dimpotrivă), care și așa este puțină în zonă, iar soluții miraculoase nu există. Oamenii sunt speriați de o viitoare deșertificare a ținutului lor printr-o poluare severă, ceea ce i-ar obliga la bejenie. Comunitatea locală susține adevărul ei imediat, tangibil, cutumiar, dureros prin necunoscutele pe care le implică prin raportare la adevărurile celorlalți. Guvernul, respectiv Prefectura apără legalitatea constituțională, ordinea de drept și au datoria de a interveni oricând o cale de comunicație este blocată. Compania Chevron dorește liniște pentru continuarea prospectărilor specifice în vederea exploatării gazelor de șist într-un viitor optim. Rațiunea de a fi a companiei este concentrată în religia profitului. Restul e agitație inutilă. Iată cum trei entități distincte – comunitatea locală din Pungești, Guvernul/Prefectura și compania Chevron – dețin câte o parte a adevărului integral, îl invocă permanent și promovează obstinat… dialogul surzilor.

Pentru privitorul detașat problema de esență rămâne următoarea: vocea unei comunități locale nu contează prea mult când la mijloc sunt rațiuni superioare. Pot striga sătenii din răsputeri, pot bloca șoseaua, pot avea ciocniri contondente cu jandarmii, pot capta grupuri de simpatizanți din toată țara cu pancarte, portavoce și alte simboluri mobilizatoare, epilogul este pecetluit. La un moment dat, domnul ministru Remus Pricopie a ordonat o investigație la școala Pungești pentru a se limpezi circumstanțele în care grupuri de elevi au participat la revoltă în timpul orelor de curs. Solicitarea era legitimă și necesară: locul elevilor nu poate fi decât în bănci, iar adulții n-au niciun drept să antreneze minorii în conflictele lor cu autoritățile, respectiv cu o companie venită aici de peste mări și țări pentru a explora și a exploata resursele locale dacă este cazul. Bineînțeles că statul român, proprietarul de drept al resurselor subsolului, va încasa o redevență de 6 la sută; restul de 94 la sută va ajunge în buzunarele încăpătoare ale atotputernicei companii. Perfect echitabil: 6 la 94! Leibniz avea dreptate: trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

Atât vocea școlii românești, cât și vocea comunității din Pungești – ca să ne oprim la aceste două exemple puse în paralel – se aud, dar… nu au rezonanță. Urechea guvernanților români este incapabilă să perceapă sunetul nemulțumirilor populare dintr-un motiv foarte simplu: sărăcia națională. Ca atare, 6 la sută din PIB este o țintă deocamdată inaccesibilă. Redevența de 6 la sută din valoarea zăcămintelor de gaze de șist (coincidența cifrică este strict întâmplătoare) este mult mai bună decât nimic. Ce se va întâmpla după secătuirea resurselor noastre (gaze, aur, cupru etc.)? Nu mai este problema prezentului! Urmașii n-au decât – vorba lui Octavian Goga – să se mute în altă țară.

Teodor PRACSIU