Socialize

Facebook
Home » Noutati » Școala sub asediu – Violența, un flagel care devastează educația și societatea

Școala sub asediu – Violența, un flagel care devastează educația și societatea

Violenta in scoalaViolența din școlile noastre sporește mereu. Aspectele aduse în spațiul public de presă sunt din ce în ce mai multe și uneori de o duritate neașteptată. Nu e, poate, vorba de o creștere dramatică, dar de una inconfortabilă – în mod sigur. Pe cine incomodează o asemenea situație? Pe elevi mai întâi, pe profesori, părinți, comunitatea din care face parte școala și, semnificativ, procesul de formare a tinerilor. În fața acestui fenomen, școala vine cu metodologiile și instrumentarul generate de o filosofie a deschiderii democratice. Sunt acestea suficiente și adecvate în ameliorarea fenomenului? Desigur că nu, din moment ce scenele de violență nu doar că se repetă, ci și sporesc, cum afirmam la începutul acestor rânduri. Își găsește școala resursele să lupte împotriva acestui fenomen? Încă nu. Se realizează o monitorizare a comportamentului elevilor (cu mici încercări de „ajustare” a „ieșirilor” lor) și lucrurile se opresc de multe ori aici.

Comportamentul „agresiv” și comportamentul violent

În ce context se produce sporirea actelor de violență din școli? Porțile școlii sunt deschise mai larg, atât în sensul bun al cuvântului, cât și în sensul rău. Legătura cu societatea, cu comunitatea locală a devenit mai strânsă și mai fluidă, dialogul dintre școală și societate s-a relaxat, dar, în același timp, societatea nu are prea mare opreliște în a trimite spre școală influențe nocive, atât prin modele negative, cât și pe căi directe: droguri, export de violență, gesturi neagreate de un comportament etic… O pedagogie excesiv psihologizantă dă dreptul la un comportament eliberat de constrângeri, agresând cultul normalității, fără a-și asigura toate atuurile în asigurarea și formarea tinerilor pentru o integrare adecvată în grupurile sau colectivele din care fac parte, ca și în societate într-un sens mai larg. Acest spirit de libertate, necesar, dar înțeles de multe ori greșit, a cariat din interior autoritatea școlii, reprezentată prin profesori, administrație în general, colective de elevi sau colective ale școlilor. Lipsită de autoritate, școala nu-și mai poate folosi eficient instrumentarul prin care poate controla sau monitoriza și ameliora conduita elevilor.

Într-o societate interesată să valorifice cât mai mult din potențialul de resurse ale unei persoane – formată adecvat pentru activitate și societate – gradul de permisivitate acordată manifestării persoanei crește uneori nesperat de mult. De multe ori individul – în cazul nostru, elevul – este invitat să-și identifice singur riscurile și pericolele și să lupte, tot singur, cu ele, chiar dacă el face parte dintr-un colectiv anume sau dintr-o comunitate. În această luptă lasă „interesele” colectivității într-un plan secund. Apoi, la o vârstă fragedă, tânărul nu are încă sau întotdeauna la îndemână toate mijloacele de a opera o identificare a priorităților și de a lupta cu amenințările venite spre el. Ținta nu este întotdeauna văzută limpede și, ca atare, manifestările lui pot deveni haotice, încărcate de riscuri pentru ceilalți, ca și strict pentru el. În această luptă cu diverse amenințări, în fața cărora tânărul trebuie să-și formeze o anumită imunitate, ca și în fața luptei cu propriile limite, esențială desigur în afirmarea în viață, tânărul este invitat să-și construiască un anumit comportament „agresiv”, desigur necesar în afirmarea propriei personalități, dar care, în anumite cazuri, poate devia spre violență. Psihologii, înainte de a-și formula sau aplica teoriile, ar trebui să mediteze mai mult asupra acestui aspect. Asta nu însemnă că trebuie să pledăm pentru o atitudine cuminte și inactivă. Soluționarea cazurilor de violență, de comportament „agresiv” exagerat, de „devianță educațională” – am zice – accentuată a devenit o problemă.

Efecte greu de standardizat

Cazurile de devianță educațională nu sunt doar o problemă a indivizilor/elevilor care le ilustrează. Elevul-problemă nu reprezintă o „problemă” doar pentru el, consumată în cadrul strict al evoluției sale. Desigur că școala are sarcina să-l recupereze, cu mijloacele și metodele pe care le are la dispoziției, implicând în acest proces de recuperare chiar societatea. Un elev-problemă este un agent al turbulenței într-un colectiv, al atragerii și provocării de „noxe” educaționale, care afectează colectivul de elevi (și de profesori) din care face parte. Nu e doar o pată pe obrazul școlii, de care aceasta se ferește în cele din urmă – și în situațiile de azi – prin tot felul de cosmetizări. Un asemenea elev (care de multe ori adună, tacit chiar, în jurul lui un grup) afectează procesul de predare-învățare din școală. Să reținem că, de exemplu, într-o sală de clasă, fiecare elev are un mod de a fi (și de a învăța, în cele din urmă) personal; efectele unui singur caz de violență se distribuie diferit asupra colegilor sau se diferențiază în funcție de personalitatea fiecăruia. Aceste efecte pot fi foarte greu standardizate și urmărite, în ideea eliminării efectului lor.

O sarcină grea

În istoria recentă a școlii, exista o formă prin care se încerca rezolvarea cazurilor-problemă, și anume „școala de corecție”. Această formă de învățământ avea, desigur, și un aer punitiv și restrictiv, poate discreționar, dar beneficia și de un program specific de educație, adecvat „actorilor” ei. Din motive științifice, psihologice mai ales, poate și financiare, s-a renunțat la ea. Era un lucru în aparență bun, dar nu suntem cu totul siguri că este așa. Oricum, școala a primit sarcina sau și-a asumat și o sarcină de a rezolva prin „integrare” cazul elevilor predispuși la un comportament negativ sau aflați în crize de dezvoltare grave. Acceptată de voie sau de nevoie, este o sarcină grea.

Un raport inadecvat între cauze și efecte

În activitatea de ameliorare a comportamentului școlar, de rezolvare a cazurilor de violență sau de diminuare a acestora, școala scoate la înaintare dialogul cu copilul, dialogul comunității cu școala, intervenția mai fermă a profesorului prin asumarea responsabilă a misiunii didactice, monitorizarea comportamentului elevilor, edificarea unui curriculum național adecvat (printr-o serie foarte variată de forme și obiective) și dezvoltarea sentimentului civic la elevi, prezența în școală a consilierului psihologic specializat etc. Unele școli – nu de la noi – apelează la „detenția” în școală, pentru detensionarea unor situații. Lucrurile, în asemenea cazuri, sunt discutabile. Încă. Preocupările se văd, pachetul de acțiuni pare generos, dar, în același timp, vedem cum cazurile de violență în școală continuă și sporesc, actele cresc în intensitate și urmări. Astfel, putem constata că există un raport de inadecvare între actele/cazurile de violență ale elevilor (sau, mă rog, uneori ale profesorilor), „instrumentarul” aplicat în rezolvarea lor și așteptările propriu-zise.

Rezolvarea cazurilor de violență prin „integrare” – o problemă discutabilă

Școala, la ora actuală, nu poate face față provocărilor violenței din domeniul ei. Crizele de dezvoltare sau cazurile de violență nu pot fi ameliorate de o școală care își pierde autoritatea (și nu mă gândesc neapărat la o autoritate „punitivă”), care nu beneficiază de resursele necesare, când asemenea cazuri evoluează într-o societate care nu are deloc o existență sanogenă. Nu există o „nișă” unde să fie colectate cazurile ce trebuie detensionate. Forma „detenției în școală” – în săli speciale, după orele de curs – ar necesita spații adecvate, personal specializat (profesor, psiholog, pedagog), un capitol de lege și o secțiune în curriculumul național. Dar nici formele mai aproape de practicile curente nu sunt prea ușor de pus în operă. Cum îi putem cere unui profesor să fie mai harnic în misie când salariul lui e ca vai de el? Avem în școală consilieri psihologici specializați suficienți, încât aceștia să poată desfășura o activitate cu adevărat eficientă, constantă, de prevenire, identificare a cazurilor sau situațiilor critice „incipiente”, ameliorarea sau blocarea cazurilor grave? Detensio­narea stărilor conflictuale sau rezolvarea cazurilor de violență prin „integrare”, în situația elevilor-problemă, rămâne, din nefericire, o problemă discutabilă, cu efecte negative asupra formării multor elevi.

Olimpiu NUȘFELEAN