Socialize

Facebook
Home » Institutii » Sindicate » Scrisoare deschisă

Scrisoare deschisă

 Domnului Prim-Ministru Victor Viorel Ponta
Doamnei Senator Ecaterina Andronescu
Domnului Deputat Angel Tîlvăr
Domnului Ministru Remus Pricopie

Având în vedere situaţia creată de evenimentul de la Şcoala Gimnazială Maria Rosetti (fosta Şcoală Generală Nr. 10), din Bucureşti, dar şi luările de poziţie pe acest subiect, Federaţia Sindicatelor din Educaţie Spiru Haret consideră că este nevoie de o dezbatere la nivel naţional privind rolul angajatului din unitatea de învăţământ şi necesitatea înscrierii în noua Constituţie a principiului gratuităţii învăţă­mântului de stat.

Dincolo de gravitatea cazului prezentat pe larg de mass-media, problema subfinanţării învăţământului rămâne. Aceasta nu este de ieri, de azi. Fiecare Guvern postdecembrist a încercat, pe diverse căi, să ascundă sărăcia din educaţie.

Cu toate că articolul 32, alin. (4) din Constituţia României prevede că „învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii”, atât cadrele didactice, cât şi părinţii „cotizează” prin diferite metode la „bună-­s­tarea” sistemului. De la banala cretă, care lipseşte cu desăvârşire, şi până la mobilierul şcolar, în multe cazuri, toate sunt suportate – legal sau ilegal – de către părinţi şi cadre didactice.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu articolul din Legea Educaţiei Naţionale care prevede că învăţământului i se alocă anual minimum 6% din PIB. Cu toate că de vreo 10 ani legea prevede acest lucru, niciun Guvern nu a alocat acest procent pentru şcoala românească. Mai mult, prin ordonanţe de urgenţă, aplicarea dispo­ziţiei privind alocarea a 6% din PIB pentru Educaţie a fost prorogată succesiv.

Federaţia Sindicatelor din Educaţie Spiru Haret consideră că, în contextul discuţiilor privind noua Constituţie, este nevoie de o dezbatere publică naţională şi pe articolele privind educaţia. În cadrul acesteia, liderii partidelor, indiferent de coloratură şi orientare, trebuie să spună deschis dacă mai susţin sau nu ca învăţământul obligatoriu să fie gratuit.

Federaţia Sindicatelor din Educaţie Spiru Haret susţine că o ţară democratică trebuie să investească în învăţământ şi să asigure şanse egale la educaţie tutu­ror copiilor. Acest lucru, transpus în lege, înseamnă alocarea de fonduri pentru educaţie, care să acopere toate necesităţile unităţilor de învăţământ. De zeci de ani continuăm să ne minţim singuri că învăţământul este gratuit, fie că suntem angajaţi ai şcolii, fie că suntem părinţi sau simpli spectatori ai actului educaţional. Considerăm că a venit mo­mentul să spunem clar ce vrem şi să alegem. Nu este normal ca angajaţii din învăţământ să sufere pentru nedrep­tăţile la care este supus învăţământul de către clasa politică.

Şi vorbim despre acei angajaţi ai şcolii care, dacă nu „vin cu bani de acasă”, riscă să primească pentru activitatea lor în unitate calificative de la Bine în jos, calificativul Foarte bine fiind exclus. De ce? Pentru că, prin Fişa-cadru de autoevaluare/evaluare în vederea acordării calificativului anual pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar (Anexa nr. 2 la Metodologia de evaluare anuală a activităţii personalului didactic şi didactic auxiliar, aprobată prin OMECTS nr. 6143/01.11.2011, modificat prin OMECTS nr. 4613/28.06.2012), cadrele didactice sunt obligate să contribuie financiar la desfăşurarea procesului instructiv-educativ din unitate dacă doresc să obţină calificativul Foarte bine.

Iată câteva exemple de Criterii de performanţă prevăzute în Fişa-cadru de evaluare, care presupun contribuţii financiare din partea personalului didactic: implicarea în activităţile de proiectare a ofertei educaţionale la nivelul unităţii, organizarea şi desfăşurarea activităţilor extracurriculare, partici­parea la acţiuni de voluntariat, aplicarea testelor predictive, interpretarea şi comunicarea rezultatelor, valorificarea competenţelor ştiinţifice, didactice şi metodice dobândite prin participarea la programele de formare continuă/perfecţionare, implicarea în organizarea activităţilor metodice la nivelul co­misiei/catedrei, dezvoltarea de parte­neriate şi pro­iecte educaţionale în vederea dezvoltării institu­ţionale, promovarea imaginii şcolii în comunitate prin participarea şi rezultatele elevilor la olimpiade, concursuri, competiţii, activităţi extra­curriculare şi extraşcolare etc. De subliniat faptul că respectivele criterii de performanţă sunt elaborate ţinând cont de atribuţiile cadrului didactic, astfel cum sunt acestea detaliate în Fişa-cadru a postului (Anexa nr. 3 la aceeaşi Metodologie).

Nu trebuie să uităm însă că beneficiarii direcţi ai sistemului de învăţământ sunt elevii. Pe cale de con­secinţă, primii interesaţi de bunul mers al învăţă­mântului ar trebui să fie părinţii – aceia care, prin plata impozitelor şi a altor dări către stat, plătesc deja pentru educarea copiilor lor, astfel că nu ar trebui să mai susţină financiar unitatea de învăţământ prin fondul clasei/şcolii.

În aceste condiţii, este imperios necesar ca aceştia să se implice pentru ca şcoala să primească finanţarea necesară acoperirii tuturor costurilor şcolarizării, punând presiune pe autorităţile ad­mi­nistraţiei publice locale şi centrale pentru a suporta, din fondurile publice, ceea ce ei plăteau prin „chetele” de la nivelul unităţilor de învă­ţământ.

Fiecare trebuie să înţeleagă că angajaţii din unităţile de învăţământ nu au nicio vină când vine vorba de posturi blocate, de lipsa materialelor igienico-sanitare, de lipsa cretei/markerelor şi a altor mijloace de învăţământ necesare în laboratoare, biblioteci, ateliere, săli de sport etc.

Iată numai câteva exemple de situaţii existente în unităţile de învăţământ:

• Acolo unde nu există table SMART (deci, nu există calculator/laptop în fiecare clasă) co­munitatea asigură, eventual, table clasice sau table pentru markere. Dar niciodată nu sunt bani şi pentru cretă albă, cretă colorată, markere, bureţi clasici şi bureţi pentru tablele albe. Nu mai vorbim de „cleştii” pentru ţinut creta. Aceştia sunt un „moft” sau sunt necesari doar pentru copiii grădiniţelor particulare. Cadrele didactice şi elevii pot scrie şi fără să-şi protejeze mâinile… ce dacă unii au făcut tot felul de dermatite!

• Şi dacă avem table SMART, avem oare programe şi softuri educaţionale pentru toate temele, la toate disciplinele? Nici varianta manualelor electronice nu exclude integral „tabla”, cel puţin pentru următorul deceniu, la multe dintre discipline. Şi avem bani să asigurăm service-ul pentru toată aparatura electronică? Şi ni se permite să încadrăm (chiar şi atunci când atât de „restrictiv-penuricele” noastre normative permit!) infor­maticieni şi administratori de reţea? Ne-am învăţat să întreţinem şi să reparăm în sistem „Dacia 1300”: toată lumea se pricepe şi se potriveşte orice cheie!

• Tot mai des cadrele didactice înlocuiesc tabla cu lucrul individual sau de grup pe fişe de lucru/de documentare/ghiduri de studiu sau alte mijloace didactice care permit o mai mare adecvare la ritmurile de lucru şi învăţare ale elevilor. La noi, toate acestea se elaborează de fiecare cadru didactic (la americani, profesorul de la clasă stabileşte doar ce variantă de material didactic să multiplice…). Dar nu ne ajunge obligaţia creativităţii, nu ne punem nici măcar problema accesului elevilor la ele, adică problema practică a multiplicării. Toată lumea consideră că este asigurată dotarea necesară dacă sunt imprimante şi copiatoare în şcoală. Dar cadrele didactice sau elevii trebuie să asigure fondurile pentru consumabile (şi hârtia, şi tonerul costă!). Ce să mai spunem de organizarea exa­menelor naţionale, a simulărilor şi a altor testări, pentru desfăşurarea cărora sumele alocate de minister pentru o operaţie minoră, dar esenţială – multiplicarea subiectelor, sunt infime, iar şcolile se roagă să nu fie nominalizate ca centre de examen sau evaluare.

• Şi, plecând de la „clasicele” table, ajungem şi la problema „clasicelor” săli de clasă. Putem organiza activitatea de predare-învăţare pe cabinete şi laboratoare/ateliere/săli cu destinaţie specială la toate disciplinele şi la toate orele, ca „la americani”, de exemplu? Sau vrem să rezolvăm introducerea mijloacelor electronice la toate disciplinele? Unde ar trebui să se facă şi orele de TIC/Informatică şi toate orele disciplinelor pentru care există programe educative în format electronic, când există, cel mult, un cabinet de informatică? Şi de aici ajungem din nou la problema încadrării: să continuăm să le cerem „profilor de Info” să fie un soi de mafalde şi să asigure buna funcţionare a tot ceea ce înseamnă material didactic electronic şi toate sarcinile care presupun suport electronic în şcoală?!

• Rămânând la sălile de clasă: să presupunem că primăria asigură mobilierul; oare asigură ea mobilier ergonomic în funcţie de vârsta elevilor? Ce facem dacă în şcoală se învaţă în două schimburi şi acelaşi mobilier este folosit şi pentru ciclul primar/gimnazial, şi pentru cel liceal? Sau „rezolvăm” problema aşa cum a făcut-o o renumită primărie municipală, care a distribuit în şcoli mobilierul fără a lua în considerare „dimensiunile” şi nevoile elevilor, ţinând cont doar de ceea ce putea procura ofertantul „câştigător” al licitaţiei? Şi ce face dirigintele care nu a avut norocul să ia clasa în primii ani după aducerea mobilierului? Şi-a pus cineva problema fondurilor pentru întreţinerea şi repararea acestui mobilier? De la materiale pentru curăţarea şi întreţinerea suprafeţelor de lemn/plastic până la personalul priceput şi angajat să facă aceste operaţii. Sau aceste generaţii de elevi nu mai murdăresc şi nu mai strică nimic, încât mobilierul adus acum 8 ani/la alegerile anterioare să arate civilizat pentru orice nouă clasă? Să nu mai vorbim de „ambientarea” clasei (care, de multe ori, înseamnă inclusiv obligatoriu igienizare anuală), care dă coşmaruri diriginţilor şi pentru care nu au existat şi nu există fonduri. Primăria schimbă, eventual, tâmplăria, dar nu cumpără/schimbă jaluzele, perdele, nu pune aer condiţionat. Ce, elevii şi profesorii nu pot sta în clase supraîncălzite (sau din contră)? Suntem conştienţi de importanţa temperaturii din spaţiile şcolare doar atunci când vin examenele.

• Tot pe cadrele didactice (în special cele „de serviciu pe şcoală”) cade ponosul când vine vorba de securitatea elevilor. Nicio şcoală nu are încadrarea prevăzută de normative pentru acest domeniu. Introducerea camerelor de luat vederi poate rezolva doar problema unor acte minore de violenţă, ca, de altfel, şi atât de invocatele programe educative de combatere a violenţei. Oprirea pătrunderii unor persoane rău intenţionate în spaţiile şcolare sau a manifestărilor de violenţă fizică de grup nu o poate realiza profesorul de serviciu, ci personalul specializat şi angajat în acest scop. Şi dacă şcoala a fost obligată să reducă paza specializată la programul de noapte, cine plăteşte pentru a asigura paza în timpul zilei? Sau ne vom autolinişti accentuând responsabilitatea diriginţilor şi a profesorilor de serviciu?

De menţionat că, acum câteva zile, Inspectoratul General al Poliţiei Române a dat publicităţii un studiu potrivit căruia peste 70% din şcoli nu au asigurate servicii de pază, consecinţa directă a disponibilizărilor majore care au avut loc în ultimii 10 ani în sistem, dar şi a blocării posturilor vacante.

Şi ce ar trebui să facă sutele de cadre didactice agresate verbal sau fizic de părinţi?

Campania excesivă din aceste zile a determinat numeroase reacţii inacceptabile din partea unor părinţi, inclusiv violenţe de limbaj şi nu numai la adresa cadrelor didactice. Afirmaţii de tipul cadrele didactice sunt „slugi ale societăţii” sunt de ne­tolerat. În aceste condiţii, dacă se pune problema unui Cod etic al profesiei didactice, atunci este imperios necesar şi unul pentru părinţi şi elevi.

• Ne-am „obişnuit” ca la grupurile sanitare să nu fie hârtie igienică, săpun, prosoape/aparate de uscare a mâinilor, să miroasă dezagreabil… E o mare realizare pentru o şcoală dacă are grupuri sanitare renovate şi acceptate de inspecţia sanitară, dar nimeni nu-şi pune apoi problema că instalaţiile acestea trebuie întreţinute şi reparate, deşi e un lucru de bun-simţ faptul că gradul de uzură creşte rapid în cazul utilizării de către un număr mare de persoane, cu atât mai mult de către copii. Lipsei materialelor de igienizare i s-a adăugat în ultimii ani încadrarea sub normative a personalului de serviciu şi de întreţinere. Cadrelor didactice şi directorilor li se adresează cele mai frecvente reproşuri privind igiena în şcoală, ca şi cum aceştia ar fi mulţumiţi să lucreze în astfel de condiţii sau ar avea în fişa postului sarcini de salubrizare.

• Şi să nu uităm programul „Şcoala Altfel: Să ştii mai multe, să fii mai bun!”, în cadrul căruia, timp de o săptămână, trebuie desfăşurate activităţi extracurriculare şi extraşcolare, după un orar specific. Până acum, aceste activităţi au presupus inclusiv vizite la muzee, excursii tematice, ieşiri la spectacole etc. – toate organizate de cadrele didactice şi finanţate de părinţi. Cel mai probabil, în acest an „Şcoala Altfel” va presupune vizite în jurul şcolii, activităţi de recreere în curtea unităţii şcolare şi altele asemenea, care nu presupun contribuţii financiare sau aporturi de vreun fel din partea părinţilor.

• S-a insistat mult pe faptul că şcoala trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor elevilor, să-i ajute să-şi identifice şi să-şi valorifice aptitudinile. Dar cine susţine dotările pentru cercuri, cluburi şi alte activităţi extracurriculare? De la aparatura cu un nivel tehnologic ridicat absolut necesară cercurilor ştiinţifice, de inventică, de cercetări pentru elevi la instrumente muzicale, instalaţii de sonorizare sau la costumele pentru ansamblurile artistice, toate cer susţinere financiară, nu doar talent şi disponi­bilitate pentru efort. Vrem cât mai multe proiecte extracurriculare, dar, deşi au devenit de-a dreptul obligatorii pentru fiecare cadru didactic, continuăm să le considerăm în sfera voluntariatului pentru cei care le iniţiază şi organizează. Tot mai multe şcoli participă la proiecte educative europene sau internaţionale, dar nimeni nu-şi pune problema susţinerii financiare necesare acestei participări. E „de la sine înţeles” că acele cadre didactice care au fost capabile să elaboreze proiecte eligibile au şi „obligaţia” să asigure tot materialul de marketing educaţional (nu doar să-l conceapă), să se „descurce” cu cazarea, masa şi petrecerea timpului liber pentru parte­ne­rii/invitaţii în program etc.

Multe din aceste probleme au fost rezolvate prin asociaţiile de părinţi, constituite legal şi funcţionând conform reglementărilor în vigoare, în exercitarea rolului lor de „parteneri edu­caţionali”, care nu are nimic în comun cu mult-mediatizata „şpagă”. În acelaşi timp însă, nu trebuie să cadă în sarcina părinţilor să acopere din buzunarul propriu lipsa de fonduri datorată alocaţiilor bugetare insuficiente.

Ceea ce nu vor să înţeleagă autorităţile centrale şi locale şi o parte a opiniei publice este că şcoala trebuie să funcţioneze în fiecare zi, că şcoala are program „non-stop”, nu de campanie sau de sărbătoare, că nu funcţionează „sezonier” şi că însăşi periodicitatea specifică şcolii accentuează (doar aparent paradoxal!) necesitatea continuităţii şi adecvării finanţării.

La acestea se adaugă faptul că trebuie asigurate condiţii civilizate de muncă/învăţare nu doar pentru elevi, ci şi pentru salariaţi. Şi ei trebuie să vină cu plăcere la şcoală!!! O şcoală în care atât elevii, cât şi personalul angajat vin cu plăcere va fi o şcoală în care problema „şpăgii” va dispărea „în mod natural”, iar buchetul de flori oferit cadrului didactic va fi doar un simbol al bucuriei de a lucra împreună şi de a învăţa.

Având în vedere toate acestea, Federaţia Sindicatelor din Educaţie Spiru Haret apreciază că trebuie reconsiderat nivelul costului standard per elev/preşcolar şi adoptate în regim de urgenţă Codul de etică şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ pre­universitar. De asemenea, Ministerul Educaţiei Naţionale şi inspectoratele şcolare trebuie să acorde consiliere de specialitate unităţilor de învăţământ în vederea elaborării regulamentelor interne. Nu în ultimul rând, este obligatorie alocarea resurselor financiare necesare desfăşurării în condiţii optime a întregii activităţi de la nivelul unităţilor de învăţământ, astfel încât contribuţiile financiare ale salariaţilor şi părinţilor să fie excluse.

Toate acestea, dacă dorim cu adevărat să avem un învăţământ de calitate!

 

Preşedinte,
Prof. Marius Ovidiu NISTOR