Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » Scurte însemnări despre proza politică a lui Eminescu

Scurte însemnări despre proza politică a lui Eminescu

Academician Eugen Simion

Academician Eugen Simion

Dintre aforismele lui Emi­nescu, unul îmi revine mai des, în ultima vreme, în minte: Nu poţi fi drept dacă nu eşti liber. Aforismul este tot aşa de profund şi dacă inversăm ordinea propoziţiilor: Nu poţi fi liber dacă nu eşti drept. Este splendid, e plin de o adâncă înţelepciune, în fine, se potriveşte bine cu multe dintre disciplinele morale şi spirituale, inclusiv cu politica şi critica literară. Să luăm cazul din urmă. Nu poţi da o judecată dreaptă despre o carte sau un autor dacă spiritul tău este nevoit să ţină seama tot timpul de una şi de alta, dacă trebuie să fii mereu cu ochii în patru pentru a nu supăra pe unul şi pe altul. Imposibil, aici ca şi în alte situaţii, să împaci pe toată lumea, totdeauna se găseşte cineva care să fie nemulţumit pe cine lauzi sau pe cine judecata ta estetică respinge. Având o lungă experienţă în această direcţie şi fiind foarte interesat de cei ce vin în literatură – şi ei ne vor judeca mâine –, sfătuiesc pe tinerii mei colaboratori: fiţi drepţi ca să puteţi fi liberi şi, invers, eliberaţi-vă spiritul de prejudecăţi şi, mai ales, de teama de a supăra pe potentaţii momentului pentru a putea da judecăţi drepte despre literatură şi despre oamenii care o fac…

Nu mai vorbesc de politică. Aici aforismul lui Eminescu are, parcă, o îndreptăţire şi mai mare şi îşi verifică justeţea şi mai mult. Ar trebui scris, după opinia mea, cu litere mari această propoziţie pe uşa Parlamentului – acolo unde se adună ca să dea legi, cei aleşi de popor – pentru a le aduce aminte că, dacă nu sunt sau nu rămân moralmente liberi, nu vor da legi drepte pentru ţară. Dar ce înseamnă a fi moralmente liber în această situaţie? A nu pune interesul personal înaintea interesului public, a nu favoriza, prin opinia ta, un partid politic, un grup de indivizi, în defavoarea interesului naţional. O idee pe care Eminescu o reia mereu în articolele sale politice, foarte actuale şi din acest punct de vedere. Cine crede că Eminescu este un conservator comple­tamente depăşit, un „reacţionar” primejdios, de nefrecventat, azi, pentru că viziunea lui despre statul natural şi mecanismele guvernării ar fi total anacronică, nu-l citeşte bine şi, de aceea, înţelege greşit filosofia sa socială. Poetul este, într-adevăr, ca şi Maiorescu, şi, în genere, ca toţi junimiştii, un adversar al „formelor fără fond” (mai direct spus: se opune importului brutal de forme străine), dar nu este împotriva evoluţiei organice a societăţii şi, oricât ar părea de curios, Eminescu nu respinge progresul, nu-i un „localist” orb, fanatic, în fine, nu vrea să izoleze pe români de Europa, dimpotrivă, vrea ca România modernă să evolueze demn, cu o identitate distinctă, în concertul european. Cine consideră că Eminescu este un naţionalist fanatic, desprins de lume, în afara timpului şi a istoriei, greşeşte din nou.

El vrea doar ca într-o epocă de tranziţiune (sintagma există în articolele sale), „neajunsurile vechi” ale societăţii să nu fie înlocuite de „formele goale” noi, copiate din alte părţi. De aici nemulţumirea, dezgustul lui ardent faţă de politică şi de politicienii din vremea sa, identificaţi, aceştia din urmă, cu noii ciocoi, bizantinii, fanarioţii corupători.

Există, cred, două aspecte care trebuie luate în seamă când analizăm proza aceasta incendiară, profetică, virulent polemică şi vehement patriotică: 1) îndreptăţirea ei istorică, dacă o raportăm la momentul în care este scrisă şi 2) calitatea ei literară. Îndreptăţirea, desigur relativă, poate fi explicată prin circumstanţele de la 1880. Eminescu scrie într-o epocă de tranziţie (dar când nu este societatea în tranziţie?) de la un sistem la altul şi într-un moment în care tânărul stat român modern îşi caută o identitate şi îşi construieşte un mecanism de funcţionare. Ceea ce înseamnă instituţii, legi, reforme etc. Identitatea priveşte, în primul rând, naţia ca atare, abia scăpată (1877) de lungul jug otoman. Cum s-ar putea în aceste condiţii ca Eminescu, ieşit din mica boierime pământeană şi format la şcoala tradiţionalismului spiritual, să nu pună cu anumită fermitate în articolele sale problema naţionalităţii, vechimii şi a justificării istorice? Are toate motivele să apere ceea ce el consideră a fi durabil şi sănătos în lumea românească (limba şi cultura, miturile, modelele, tipul de relaţii etc.) şi face acest lucru cu pasiunea, cultura şi talentul său. Şi trebuie să recunoaştem, onest, că are dreptate s-o facă. În vremuri de cumpănă, asemenea accente şi asemenea utopii sunt inevitabile. Eminescu aduce în susţinerea lor nu numai credinţa sa sinceră, dar şi talentul lui nutrit de o filozofie de existenţă sprijinită pe modelele clasicităţii. De aici vine ostilitatea lui programatică faţă de reformatorii liberali şi tot de aici iese fantasma străinului care obsedează pe publicistul Eminescu.

Politic vorbind, cei care au dreptate sunt cei care, la 1880, vor să modernizeze Principatele, introducând drumul de fier, sistemul bancar, justiţia modernă, încurajând comerţul, sincronizând învăţământul, construind spitale şi sistemul serviciilor publice etc. România nu putea rămâne la legile pârcălabilor şi la civilizaţia carului cu boi… Bizantinii, fanarioţii, „roşiii” antipatici au ales, oricât ar protesta junimiştii, calea cea bună şi, cum a demonstrat Lovinescu, „formele” lor împrumutate din Occident au rodit, aici, în inerţia răsăriteană. Visul lui Eminescu de a opri evoluţia limbii pentru a o feri de stricăciuni sau de a crea un stat român modern pe legi naturale nu este, practic, posibil. Rămâne, repet, utopia acestei idei şi rămâne, cum voi dovedi mai departe, forţa epică a discursului ideologic care însoţeşte această uriaşă utopie.

Mai este ceva, şi anume faptul că forma nouă aduce cu sine, fatalmente, o impostură nouă. Asupra acestei noi imposturi se năpusteşte geniul polemic eminescian. El are, acum, dreptate să vitupereze demagogia noii clase politice, incultura, irespectul faţă de tradiţiile spirituale, graba ei de a dărâma ceea ce este vechi, adică durabil şi esenţial, în lumea romanităţii orientale. Tot ceea ce ţine de tradiţionalismul spiritual este sfânt, intuşabil pentru Eminescu şi, repet, el este îndreptăţit să gândească astfel pentru că este totdeauna ceva ce trebuie ocrotit în evoluţia socială, şi anume modelele, arheii, aceia care asigură continuitatea şi identitatea unei naţiuni. Pe scurt: nu se pune problema să acceptăm sau să respingem teoriile sociale ale lui Eminescu (legate de realitatea şi mentalităţile secolului său), este vorba să le înţelegem şi să le judecăm, la rândul nostru, în marginile adevărului istoric şi în structura lor, dacă vreţi, metafizică.