Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Se scriu scrisori

Se scriu scrisori

E sfârşit de an şcolar şi se scriu scrisori. Peste vuietul  şcolii s‑a aşternut, încet‑încet, un soi de acalmie în care fiecare –
profesor, elev –  se regăseşte parcă mai altfel. Aproape că niciunul dintre cei doi „actori“ nu se ştia astfel, descoperindu‑şi adică un fel de  sensibilitate de care deodată nu‑i mai este teamă – emotivitatea nu dă bine, e semnul fragilităţii în lumea de azi! Sigur, nu‑i peste tot la fel, dar în multe cazuri, sfârşitul şcolii aminteşte de ceea ce erau odinioară semnele frumuseţii: flori, îmbrăţișări, discursuri, în fine, o lume care se pregăteşte pentru ceva sărbătoresc, o celebrare ale cărei finalităţi sunt şi concrete, dar se şi pierd în în ceea ce se spune că vor fi, în anii care urmează, „examenele vieţii“.

Sunt şi alte evenimente în această perioadă. Întâlniri! Reîntâlniri! După 25 de ani, de exemplu! Am participat, sâmbătă 8 iunie, la o asemenea întâlnire. O serie de la Sf. Sava s‑a regăsit după  25 de ani. Se mai văzuseră şi mai înainte, la 20 de ani, dar parcă acum evenimentul a fost mai bine marcat. Era ceva nou în jurul lor, tradus de unul dintre cei prezenţi, care a venit la să‑mi spună „conspirativ“: „Să ştiţi, domnule profesor, că şi noi simţim timpul!“.

Nu ştiu câţi au participat la această întâlnire. Cineva i‑a numărat, profesoara Cornelia Grecescu, profesoară  de chimie, şi ajunsese, din câte am reţinut, la un moment dat, la o cifră care se apropia de 70. Oricum, mai mult de două clase, ei fiind totuşi la vremea şcolii poate două sute. Nu ştiu exact, pentru că nu m‑au interesat detaliile. Eu venisem pentru „A“ meu, la care predasem vreme de patru ani (1990‑19994). Şi i‑am recunoscut pe aproape toţi. Mi‑au venit în minte şi multe nume, numele lor, dar şi nume de colegi care le fuseseră profesori şi care acum nu mai erau. Sau atinseseră o vârstă a senectuţii, respectabilă, dar împovărătoare.

Ce‑am fi putut să ne (mai) spunem. Cornelia Grecescu i‑a scos „în faţa clasei“ şi i‑a rugat să‑şi povestească ultimii ani de viaţa. Dar cum poţi să ţi‑o povesteşti în public, când timpul şi lumea sunt aşa de delicate, de complexe, de pline de de succese dar şi de eşecuri? Să stai 12 ani în Canada şi să nu te acomodezi şi să trebuiască să te întorci la tine acasă şi să iei viaţa de la început, nu‑i tocmai simplu. Le ascultam „discursurile“, unele patetice, cu măsură, altele uşor convenţionle, dar toate marcate de o anume sinceritate, fără de care prezenţa lor acolo era de neimaginat. Mi‑am amintit atunci un text, la fel de „patetic“ asociat unui alt moment, acela al despărţirii iniţiale de şcoală, şi l‑am recitat în gând, deşi aş fi vrut să‑l citesc acolo, amintindu‑le că l‑am fost profesor de română, deci şi profesor de… poezie: „Vai ce iepuri ne joacă prin sânge, /Ce păsări cu aripi‑înfipte în aer/ Ne aşteaptă!/ Parc‑am fi toţi pe o plajă pustie,/ De unde începe nu doar marea,/ Ci şi/ Viaţa!/ Încotro, prieteni ai mei din bănci,/ Încotro?/ Tîlhăria timpului e tot/ Mai aproape/ Iar în spatele vostru uşi cunoscute/ Se‑nchid cu zgomot de plumb,/Una câte una!“.

Mi‑am dat însă seama că uşile nu se închiseseră niciodată „cu zgomot de plumb“ pentru ei!

Dar m‑am luat cu vorba şi nu despre această întâlnire, semnificativă şi ea, e vorba în însemnările de azi de la rubrica ştiută. Vreau mai degrabă să vorbesc despre scrisoarea (dintre miile de la acest sfârşit de an şcolar) primită de profesoara Marilena Lascăr de la Colegiul Elena Cuza din Bucureşti. Primită de la o elevă căreia i‑a fost dirigintă patru ani şi care acum dă bacalaureatul. Noi voi reproduce integral textul, ci doar două‑trei pasaje. Fiindcă, sunt sigur, mai există şi alte scrisori asemănătoare şi care fac parte din istoria adiacentă a meseriei de profesor, această „cea mai frumoasă meserie de sub soare“. Iată cele câteva pasaje: „da,cu siguranţă, am înţeles că că viaţa nu este ceea ce pare şi că ar trebui să luptăm pentru visele noastre. (…) Aţi ţinut să ne amintiţi tot timpul că suntem nişte copii minunaţi chiar dacă v‑am supărat de foarte multe ori.

Pentru mine sunteţi un adevărat exemplu de sacrificiu, putere şi determinare; un om care îşi respectă profesia şi îndatoririrle; un om care îşi găseşte întotdeauna timp pentru a finaliza o mulţime de sarcini. Mă îndoiesc că sunt persoane în această sală care nu au văzut măcar o dată sclipirea din ochii dumneavoastră; gândul bun pe care‑l trimiteţi cu fiecare cuvânt spus. (…) Aţi transformat orele de curs în adevărate ore de viaţă!“

Dar există, poate nu atât de numeroase de data asta, există şi scrisori ale profesorilor către elevii lor. E cazul unei asemenea scrisori care a devenit cumva „virală“ pe FB, şi a cărei autoare este profesoara Gina Varga de la Colegiul Eugen Lovinescu din Bucureşti. Este o scrisoare care, dincolo de aerul cald, învăluitor, sugerează şi dramaticile traiectorii ale unei generaţii asaltată de minunile tehnologiilor inteligente moderne. Iată şi din această scrisoare un fragment: „Și, nu în ultimul rând, lasă‑mă să te ajut. Ascultă‑mă când îți vorbesc. Lasă telefonul deoparte, pentru că vei avea acces la el și mai târziu, dar nu și la mine și la ceea ce am învățat pentru tine. Știu că discursul meu nu e la fel de interesant ca partenerul de conversație de pe whatsapp sau ultimul joc apărut sau episod din serialul preferat. Nu confunda distracția sau euforia cu fericirea. Din păcate, ceea ce îți oferă plăcere de moment, te devastează pe termen lung. Învățătura presupune răbdare și dedicare, timp îndelungat, dar te asigur că te va conduce infinit mai departe pe drumul realizării de sine.
Aminte
ște‑ți că îți sunt aliat și fă‑o, te rog, și atunci când nu sunt examene la orizont. Îmi e greu să te învăț rapid ceea ți s‑a părut neimportant pe vremea când perspectiva unei evaluări ți se părea atât de îndepărtată. We are all in this toghether! Cu drag și dedicare, Profesorul tău“.

Scrisori şi scrisori, întâlniri, amintiri, TIMP. Fiindcă dincolo de orice, în spatele acestor texte stă de pază timpul, care are prostul obicei de a ne cere, uneori când ne aşteptăm mai puţin, socoteală.

Adrian COSTACHE ��������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������