Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Didactica » Secvenţe dintr‑o reformă agreată

Secvenţe dintr‑o reformă agreată

Reformele şcolare sunt un fenomen cuprinzător şi devin necesare atunci când ştiinţele pedagogice vizează o masă tot mai mare de indivizi, al căror destin este determinat de frecventarea unei forme organizate de învăţământ, menite să asigure beneficiarilor realizarea opţiunilor intelectuale, profesionale, sociale. Validitatea lor este susţinută de existenţa structurilor statale cu pârghii de a decide şi a acţiona, de la nivelurile de sus, până la bază, în vederea atingerii obiectivelor convenite. Se poate vorbi, prin urmare,
de reforme şcolare numai în epoca modernă odată cu formarea statelor naţionale, cu emanciparea culturală a omului şi cu circulaţia largă a valorilor. De la o problemă individuală, învăţătura devine şi o răspundere colectivă, iar democraţia, activismul civic implică o instrucţie pe măsură. Şcoala, prin natura ei, are o latură conservatoare, dar avangarda ideilor şi mersul economiei impun continue evaluări, pentru ca instruirea să se plieze pe cerinţele contemporane şi să le anticipeze pe cele viitoare. Perioadele declanşatoare de reforme se caracterizează prin efervescenţă ideatică, dispute şi controverse, mutaţii social‑economice, un sentiment de instabilitate, în genul unei tranziţii, despre care nu se ştie sigur cât va dura şi cum va arăta în punctul final. Aşa s‑a întâmplat faţă de reformele lui Spiru Haret, la începutul secolului al XX‑lea, contestate de opozantul Titu Maiorescu, aşa s‑a întâmplat în preajma lui 1924, când se prefigurau reformele iniţiate de ministrul Constantin Angelescu, aşa s‑a întâmplat în 1948, când reforma viza o ruptură categorică de tradiţia interbelică, iar noile condiţii social‑politice reduceau la tăcere orice ripostă, aşa se întâmplă şi acum, când se prefigurează o nouă Lege a educaţiei, noi planuri‑cadru şi programe ce par să afecteze disciplinele didactice tradiţional‑clasice din şcoala românească. Bine ar fi să dispunem de puteri premonitorii, dar decât să ne aventurăm în speculaţii, ne refugiem post‑factum la câteva fenomene şi atitudini desprinse din cartea unui revizor şcolar, aflat în funcţie, în fostul judeţ Făgăraş, îndată după marea Unire şi până în 1930, la pensionare.

Un revizorat cuprindea pe atunci, în afară de revizor, unu‑doi subrevizori şi un secretar, iar ierarhic era subordonat, în situaţia dată, Regiunii Şcolare Sibiu, care prin inspectoratul său păstorea şase judeţe. Toată România Mare era împărţită în treisprezece regiuni şcolare, tutelate de Ministerul Instrucţiunii Publice de la Bucureşti.

După cum prezintă autorul, revizorul şcolar G. Codrea, relaţiile ierarhice erau cordiale şi deseori se referă elogios la persoana „d‑lui inspector general Constantin Stan, de la Sibiu, cel mai tipic şi mai valoros organ de control superior din câţi au cunoscut până acum învăţătorii“.

Originar din ţinutul Neamţului, Constantin Stan, pedagog cu notorietate în epocă, a publicat în revistele Asociaţiei Învăţătorilor, a fost membru în comitetul de redacţie al revistei Vremea Nouă, alături de Apostol Culea, a condus la Sibiu revista Vatra şcolară, a fost autorul unui Abecedar şi al mai multor manuale de Citire, cu lecturi adaptate împreună cu Mihail Sadoveanu, cărţi premiate, în 1912, de Academie.

Învăţământul transilvănean şi obstacolele integrării

Încă din 1919, autorităţile din Regatul României şi Consiliul Dirigent din Transilvania şi‑au propus o viziune unitară asupra instruirii şcolare din întreaga Românie Mare. Transilvania oferea o imagine divergentă, moştenită de la dominaţia maghiară, în condiţiile regimului dualist instaurat în 1867, cât şi ale structurilor multietnice ale populaţiei, supuse în ansamblul unui proces intens de maghiarizare. Şcoala reprezenta pilonul principal de acţiune şi întregul sistem al învăţământului din statul dualist se desfăşura în limba maghiară. La bază existau însă unităţi şcolare în afara sistemului oficial centralizat, cu predare în română, germană, ebraică, formând şcoli confesionale şi comunale, în administrarea bisericilor sau a comunităţilor locale, cele mai multe din mediul rural depinzând de cultul ortodox şi de cel greco‑catolic. Şi în aceste unităţi, nefinanţate de stat, legile şcolare au impus predarea şi utilizarea limbii maghiare, până la extremele atinse de Legea Apponyi din 1907, care stipula pentru „şcolile poporale cu limba de propunere nemaghiară“ un paragraf cu efect de ghilotină: „Dacă o şcoală nu dă rezultate dorite în ceea ce priveşte limba maghiară, şcoala poate fi închisă, iar învăţătorul destituit“. Revizorul G. Codrea subliniază aberaţia acestor prevederi şi presiunile asupra învăţătorilor români, ei înşişi nevorbitori nativi de limbă maghiară. Ca urmare, Unirea cu fraţii de peste munţi este considerată şi o eliberare de intruziuni politice a şcolii, iar măsurile de etatizare a tuturor şcolilor comunale şi confesionale româneşti, concepute odată cu anul şcolar 1921‑1922, sunt salutate unanim, ca o a doua dezrobire a învăţătorilor.

Până nu demult, notează autorul, „nimeni nu putea face faţă cerinţelor în deplină măsură de a împăca pe protopop ca inspector şcolar confesional, şi pe revizorul maghiar“. La fel de oportună i se pare decizia statului român de a rechiziţiona în interesul obştii toate clădirile cu destinaţie şcolară şi de a fi administrate în consecinţă. (O soluţie judicioasă şi inteligentă, diferită de fenomenele din România de după 1989, când instituţiile şcolare au fost deposedate de multe dintre clădirile ce‑i aparţineau.)

Adeziune la „Reforma Dr. Angelescu“

În paginile în care raportul revizoral capătă aspectul unui jurnal de aplicare a reformei, începând cu anul şcolar 1924‑1925, constatăm adeziunea învăţătorimii la noua lege şi acţiunea solidară pentru ca îndatoririle didactice să fie îndeplinite. Nu era uşor, pentru că, deşi a fost discutată în prealabil, „haina ei nouă a surprins“.

Legea prevedea intrarea în şcoală la şapte ani, câtă vreme în Ardeal şcoala începea, până atunci, la şase ani, prelungirea perioadei de şcolarizare de la doisprezece, la paisprezece ani, cu frecventarea claselor a V‑a, a VI‑a şi a VII‑a, după care se instituia examen de absolvire, ultimele trei clase alcătuind ciclul supraprimar. Învăţătorii primeau sarcina de a organiza cursuri şi pentru tinerii până la optsprezece ani, idee generoasă, dar întâmpinată cu refuzuri de către familiile care considerau suficiente cele patru clase primare. Sărăcia şi folosirea copiilor la lucru în gospodărie sau ca servitori erau adesea invocate. Nici învăţătorii, în majoritatea şcolilor fiind unul sau doi, nu erau deprinşi cu prelungirea, cu noua programă şi cu alcătuirea orarului.

Intenţiile nu se abandonează şi revizorul organizează, în zilele de 2, 3 şi 4 septembrie, în sala Prefecturii, conferinţa generală, pentru a expune teme de interes curent, precum „Chestiunea reformei“, „Şcoala activă“, „Cântări în şcoala primară“, „Metoda scris‑cititului“ ş.a. Curentul pedagogic „Şcoala activă“ a stârnit interes şi adeziune în epocă fiindcă viza implicarea şcolii în comunitate, activizarea elevilor, utilitatea cunoştinţelor, racordarea lor la cerinţele practice ale existenţei, în concordanţă cu spaţiul de convieţuire. Consonant acestor obiective, în fiecare unitate s‑a amenajat un atelier pentru îndeletniciri practic‑meşteşugăreşti, s‑a anexat un teren agricol pentru grădinărit şi arendare în vederea obţinerii de venituri. Încă de la finele primului an de aplicare a reformei s‑a instituit obiceiul de a se organiza la centrul de judeţ o expoziţie cu lucrările practice ale elevilor, la vernisajul cărora participau toate oficialităţile, iar cele mai reuşite obiecte (şi autorii lor) erau premiate. După al treilea an de aplicare, expoziţiile s‑au organizat pe plase (subdiviziuni judeţene), întrucât numărul lucrărilor sporise mult.

Conceptele „şcolii active“ au sporit aria de activitate a învăţătorilor şi implicit prestigiul lor în rândul comunităţii. Răspândirea cărţii şi interesul pentru lectură s‑au concretizat în încropirea bibliotecilor şcolare, instruirea şcolară se completa prin întemeierea de coruri ale elevilor şi ale adulţilor, de mici formaţii teatrale sau de recitări, iar pentru munca dascălilor cu adulţii s‑au iniţiat cercuri culturale, un fel de şezători pentru promovarea tradiţiilor sau răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice. Autorul relatează surpriza provocată la unele dintre şezători, când, la iniţiativa revizoratului, s‑au proiectat filme documentare geografice. Extinderea pregătirii şcolare a solicitat un număr mai mare de învăţători, lucru rezolvat prin înfiinţarea în oraşul de reşedinţă a judeţului a unei Şcoli Normale, un succes notabil, cu efect în timp, ca şi capacitatea autorităţilor de a înălţa noi localuri de şcoli rurale şi de a le întreţine pe cele 86, multe destul de modeste, câte se aflau sub jurisdicţia revizoratului şcolar.

Patina vremii

Revizorul şcolar G. Codrea definitivează însemnările şi le publică în 1933, la trei ani după ce ieşise la pensie. Simţim nostalgia după anii dedicaţi învăţământului şi ataşamentul faţă de profesie, al lui şi al colegilor. Nu era an în care să nu viziteze fiecare şcoală şi să nu discute cu colegii pe care ajunse să‑i cunoască bine. Pe lângă însemnări oficiale, statistice, unele scene poartă patina vremii şi atmosfera şcolii de acum aproape un secol.

Inspecţiile şcolare se extindeau şi la cursurile de seară, pentru „flăcăii“ de vreo optsprezece ani, iar dialogul inspectorului cu aceştia avea tâlc: „Întrebai: «Cum ştiţi voi că ne avem cu fraţii din Vechiul Regat?» «Rău, fu răspunsul, ne cam duşmănim.» «Dar tu, cu fraţii tăi de acasă, cum trăieşti?» «Şi bine şi rău, uneori ne şi batem.» «Ar lăsa osul şi ar fugi.» «Toţi vă gândiţi la fel?» «Nu, răspunse altul, dacă câinii vor fi vrednici, se iau după lup şi îl alungă.»“.

Un personaj pitoresc din anturajul ministrului Angelescu este „d‑na Inspectoare Smara“, cunoscută pentru controalele intempestive, intervenţiile la lecţiile asistate, mai ales în domeniul istoriei. Sosită la Făgăraş, pe un ger aspru, în iarna lui 1923, a fost de‑a dreptul „vehementă“ la o clasă a IV‑a, de la şcoala de stat, iscând un neaşteptat incident. După ce îi atacă pe copii cu o rafală de întrebări la istorie, primind răspunsuri prompte şi inteligente, se opreşte în faţa unui băieţel, văzut mai isteţ, zicându‑i: „«Dacă ţi‑ar da cineva o claie de bani, să‑i arăţi drumul spre Bucureşti, ca să omoare pe Regele nostru, ce ai face?» Băiatul, care prinsese numai partea primă a frazei, răspunse: «Eu i‑arăt drumul fără bani», la care d‑na, ieşită din fire, se repede spre băiat ameninţător: «Cum, tu îi arăţi drumul fără bani, ca să‑l omoare pe Regele nostru?» «Eu n‑am zis ca să omoare pe Regele nostru», răspunde băiatul intrigat, în hohote de plâns“.

Prefectul şi revizorul, de faţă, au liniştit‑o pe zeloasa inspectoare, explicându‑i neînţelegerea, dar şi apreciind că asemenea întrebări-capcană sunt nepotrivite.

Liviu IOANI