Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » Și eu sunt ardelean!

Și eu sunt ardelean!

Academician Eugen Simion

Academician Eugen Simion

Doamnelor și Domnilor,

Mi-am intitulat într-un mod mai puțin academic micul meu discurs de răspuns la admirabilul, mult prea generosul și prietenosul laudatio – prezentat de profesorul Ion Pop, și anume: „Și eu sunt ardelean”. Un titlu care cere, desigur, unele lămuriri. L-am ales, bănuiți, poate ca să vă fac plăcere, ca să-mi exprim pe această cale bucuria și recunoștința față de gestul făcut de Universitatea Dvs.?! Dacă vă gândiți la acest fapt, să știți că nu greșiți prea mult. Așa este. Vreau să mă considerați, începând de azi, unul de-al Dvs. Sunt, evident, mai demult, cam de când mă știu, dar prin decizia Dvs. de acum m-ați legitimat și, prin aceasta, m-ați responsabilizat, ca să zic așa. În ciuda reputației pe care o am, de a fi un spirit cum­pănit și de a avea o fire rece (un confrate mă compară – mă rog, compară critica mea – cu o femeie frumoasă și frigidă!), în ciuda, zic, acestor aparențe și judecăți malițioase, irelevante, sunt un spirit afectuos, chiar sentimental. Firea mea – sau – cum zicea Cantemir – „feldeința” mea este aceea a unui sentimental care se stăpânește. Sunt și eu, în felul meu, un ataraxic, nu petulant – ca știm noi cine –, ci un ataraxic care a învățat să-și stăpânească reacțiile, neliniștile, agitațiile interioare și a decis să iasă în lume cu o față mai luminoasă, mai bine cumpănită și, dacă se poate, mai armonioasă. Nu știu dacă am reușit, dar, mărturisesc, acesta a fost și este și azi gândul meu, azi, când sporul de ani mă presează. Convingerea mea fermă este că nu trebuie să mărim amărăciunile lumii din afară cu amărăciunile, resentimentele, angoasele ființei noastre interioare. V-aș putea aduce multe exemple chiar din profesiunea noastră, începând cu Maiorescu, olimpianul care, citim în Însemnări zilnice, excedat de pasiunile și conflictele vieții sale conjugale, voia să se sinucidă sau să se exileze în America.

„Și eu sunt ardelean”. Mărturisesc această adeziune nu numai ca să vă fac plăcere și să flatez orgoliul ardelenesc. Am și alte motive, mai serioase. Unul ține chiar de rădăcinile familiei mele. Nu le-am putut depista pe toate, dar, din cele relatate de bunicul meu, Radu Simion, care se născuse în același an cu Eminescu și a trăit până în 1940, când a avut loc cutremurul cel mare, mi-a relatat că înaintașii noștri veniseră „de peste munți, de prin părțile ungurimii”, nu știa exact de unde, dar, judecând după numele micii localități în care m-am născut (Chiojdeanca), veniseră din zona Covasnei-Harghita. De ce plecaseră de acolo? Pot doar bănui. N-am cercetat documentele și, în fapt, nici nu știu dacă există. Există doar istoria orală a familiei. Motivele nu pot fi decât naționale, religioase, economice în mod cert. Sigur este că s-au așezat, ca mulți alții, dincoace de munte, și-au cumpărat două sfori de mosie, cum ziceau ei, și, devenind moșeni, au rămas și au supraviețuit. Despre ei a scris o carte (Monografia comunei Chiojdeanca), la începutul secolului al XX-lea, un fiu al comunității, juristul și profesorul de drept Andrei Rădulescu, fost președinte al Academiei Române, în perioada 1946-1948, vecin și rudă prin alianță cu bunicul meu, citat mai sus. Despre ceea ce se petrecuse „peste munți, cam prin părțile ungurimii” venea vorba doar în poveștile acestor familii de moșneni – despărțite de un afluent al Cricodului Sărat –, povești pe care le-am ascultat și eu în copilărie. Așa că, pe lângă argumentul sentimental, am și o îndreptățire „istorică” să spun că și eu sunt ardelean sau, mai corect, că sunt un valah din spațiul lui I.L. Caragiale, un valah prahovean, cu nostalgii transilvănene. Zic transilvănene pentru că, nu știu de ce (știu, dar nu vreau să dezvolt subiectul), pe bunicul citat nu l-am auzit niciodată numindu-i pe oamenii „de peste munți” altminteri decât „transilvăneni”… Iar pe transilvăneni îi vedeam, în timpul copilăriei mele, de două ori pe an: toamna târziu, când coborau cu turmele spre baltă, și primăvara devreme, când se întorceau la munte.

Nici această rădăcină obscură, adâncă, îndepărtată în timp nu-i esențială în hotărârea mea de a mă asocia și de a revendica statutul de ardelean. Esențial este altceva, argumentul meu cel mai puternic este în altă parte, și anume: în ceea ce am putea numi spiritul ardelean. Acela pe care îl găsim la reprezentanții „Școlii Ardelene”, în opera admirabilului, extraordinarului Budai-Deleanu (după Cantemir, figura cea mai proeminentă a culturii române până la începutul secolului al XIX-lea), la George Bariț și Cipariu – cărturari mesianici, la îndârjitul, neobositul Slavici – mare prozator și publicist „naționalist” în marginile bunei-cuviințe și ale adevărului, Slavici prietenul lui Eminescu – și, sărind peste etape și nume, ajung la Goga, Rebreanu și Blaga. Aceștia reprezintă autenticul spirit ardelean – în sfera creației literare –, componentă esențială a spiritului românesc. L-am uitat pe Maiorescu, fiul unui profesor ardelean (Ion Maiorescu), născut la Craiova și, după studii la Viena, Berlin și Paris, instalat la Iași – capitala Moldovei –, acolo unde în 1863, cum știți, a înființat împreună cu alți tineri intelectuali „Junimea” și, odată cu ea, a impus spiritul critic bazat pe autonomia esteticului în cultura română. Maiorescu – un român european – prin cultură și mod de a fi, prin gândire și caracter – avea, prin mamă, și o ramură prahoveană (muntenească), în zona subcarpatică a Vălenilor de Munte, nu departe de mica localitate moșnenească unde m-am născut. Om complex. „Maiorescianul”, spune bine monografistul lui, E. Lovinescu, este creația omului Maiorescu, sentimental, cum am zis, agitat pe dinăuntru, solemn, ceremonios, distant în spațiul public. I-a ironizat, cum știți, i-a combătut pe cărturarii latiniști din Ardeal, dar G. Călinescu are, cred, dreptate când spune că Maiorescu este „un curat ardelean”, „un terian ardelean”, adică unul care reprezintă spiritul românității de centru, ceea ce înseamnă, citez pe același G. Călinescu – „interes pentru tot ce e adevărat sănătos, fie și mai modest, repulsie pentru complicațiile inutile, acțiune critică exercitată numai ca un control al principiilor de bază cu evitarea analizei (gen egoist de expresie a personalității criticului) care poate să zdruncine încrederea în faptă; românul central, ardeleanul mai ales, suportă critica nervoasă”…

Fragmentul din care am citat (îl aflați în ultimul capitol din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941, intitulat Specificul național) este un portret verosimil (zic verosimil, nu definitiv, canonic) al tipului reprezentativ al spiritului ardelean și, dacă vreți, al omului ardelean, ca să nu zic al omului românesc, acela pe care încercau să-l definească, prin anii ’30, tinerii filosofi ai ființei (tinerii filosofi existențialiști), de felul lui Mircea Vulcănescu. Am putea discuta în marginea acestui portret generic și, desigur, l-am putea îmbogăți, nuanța. Am putea, chiar, contesta unele trăsături indicate de marele critic (mă refer aici, din nou, la G. Călinescu, eminent și, nu o dată, malițios portretist). Lipsește, mă întreb, spiritului de centru (reprezentat de Maiorescu) plăcerea de a face analiză? Și, mai înainte de orice, este analiza (dacă acceptăm că analiza reprezintă un gen egoist de expresie a personalității critice) absentă din discursul critic al ardelenilor, adică al românilor de centru? N-aș zice. Analiza este, într-adevăr, minimă în articolele lui Maiorescu pentru că el își propune să pună pietre de hotare, să identifice opera de artă și, pentru a o identifica, trebuie mai întâi să dea deoparte vegetația parazitară care o acoperă. Adică falsele teorii, confuziile, lipsa de criterii, limbajul găunos, „formele goale”, pe scurt: să dea deoparte impostura și retorica asurzitoare a imposturii și să judece lucrurile „în marginea adevărului” și, la urmă, să zică da sau nu despre opera ce-i stă în față. Este bine, este rău, este suficient ce face spiritul critic maiorescian? Este, oricum, o operație absolut necesară, o operație esențială preliminară oricărei analize critice. „Terianul ardelean”, vreau să spun, știa ce face. Voia să rămână în tot ce întreprinde „în marginea adevărului”. Și a reușit. A pus pietrele de hotar în cultura română, a stabilit ortografia, a polemizat cu latiniștii ardeleni, cu autorii tratatelor de drept, i-a citit pe autorii de versuri din epocă și a ironizat delirul lor patriotard, l-a apărat pe I.L. Caragiale de acuzația de imoralitate, în fine, a îndrăznit să pună pe tânărul Eminescu alături de mai vârstnicul și deja celebrul Alecsandri și să anunțe, astfel, Direcția nouă: calea de urmat, calea înnoitoare în poezia română. I-a remarcat pe Creangă și Slavici, cei doi prozatori ai epocii, fără să intuiască, integral, geniul lor epic, dar i-a scos în față, i-a legitimat estetic printr-o propoziție, două. Va trebui să vină o altă generație de critici sau, mai exact, să apară alt critic literar (G. Călinescu) – urmaș al spiritului maiorescian (spiritul, repet, de centru) – care să observe, de pildă, că Ion Creangă nu-i doar un „vârtos humorist” și un „curat creator de limbă românească”, ci un mare prozator de tip Rabelais sau că Ioan Slavici din Șiria Ardealului, „greoiul Ioan Slavici”, este mai mult decât un meticulos autor de proză realistă rurală, este un mare prozator moralist, creatorul unui ținut epic imaginar numit „Potgoria”. Acest fapt s-a întâmplat de-abia după Primul Război Mondial, îndată ce s-a afirmat în critica literară a treia generație post-maioresciană, dezlegată de fantasmele criticii de direcție.

Vorbind mai mult despre Maiorescu, întâiul stătător al criticii estetice românești, am părăsit, s-ar părea, tema micului meu discurs de mulțumire pentru onoarea ce mi-ați făcut-o, aici, în inima Transilvaniei culturale. N-am părăsit-o, am încercat doar să identific, în sfera profesiunii mele, spiritul critic al Transilvaniei, să-l personalizez și să aduc argumente noi în sprijinul aspirației și credinței mele că „și eu sunt ardelean”. Și eu, altfel spus, valah, „regățean”, individ din „țara lui Mitică”, cred că Transilvania a dat mari creatori și că ardelenii, despre care se spune că n-au simțul umorului și nu sunt spirite autentic religioase, sunt în realitate – judecând după opera lor, nu după bârfele despre ei – naturi solide, naturi complexe, creatoare și, moral vorbind, stabile și stabilizatoare. Prin „Școala Ardeleană” ei ne-au format conștiința națională, au întărit ideea cronicarilor moldoveni, mai vechi decât ei, că noi de la Râm ne tragem și că noi, „ușuraticii” daco-romani, facem parte, altfel zis, dintr-o mare familie spirituală europeană… Acei minunați, vrednici, îndârjiți prelați au tradus în mai multe rânduri Biblia în limba română și au scris, cum au știut și cât au putut, istoria românilor. La începutul secolului al XIX-lea au început să peregrineze prin Europa și să noteze în caietele lor secrete impresiile și neliniștile lor. În 1866, cărturarii de peste munți, în frunte cu Timotei Cipariu – acest ciudat, miraculos cărturar ridicat din rândurile țărănimii ardelene –, s-au alăturat confraților din celelalte provincii românești și au fundat „Academia română”, cea dintâi instituție a viitoarei Românii mari. O inițiativă extraordinară. O dovadă că românii au și alt rost în lume și, atunci când vor și nu se ceartă prea mult între ei și când nu se lasă doborâți de resemnare și nu sabotează istoria, românii pot face lucruri extraordinare în istorie…

Într-un articol din 1933, tânărul Cioran publică un articol (intitulat Unde ne sunt ardelenii?) în care deplânge (și deplânge în stilul său cunoscut, stilul unui fastuos nihilism, un nihilism estetic, de-i putem zice așa), deplânge, zic, lipsa de mesianism a românilor, lipsa unui stil original de viață și faptul că Ardealul n-a produs nimic în cultură după război. Nu-l uită pe Blaga, dar, zice el, cu o singură floare spirituală nu acoperi un imens gol spiritual. Nu-i unicul reproș adus fraților ardeleni, deși cel formulat mai înainte ar fi suficient să ne dea insomnii. Cioran, ardelean din „mărginime” (centrul spiritual al românității de peste munți, centrul „românității de centru”, după opinia mea), Cioran, deci, îi suspectează pe ardeleni că n-au viață religioasă autentică și, dacă nu au, nu pot avea acces la metafizică. Astfel încheia existențialistul Cioran, fiul preotului ortodox din Rășinari, diatriba lui împotriva Ardealului intelectual pe care îmi vine să cred (cred, de altfel, cu putere!) că-l iubea – cum zice el cu alt prilej despre români, în genere – „cu o ură grea”. Dacă în loc de ură spunem deziluzie, dezamăgire grea, este mai exact: „Unde sunt ardelenii? Deocamdată, viețuiesc o existență aproximativă în politică, pentru ca în cultură să fie aproape inexistenți. Și cine știe dacă așteptările noastre nu vor fi înșelate, deoarece spiritul pozitiv, realist și blazat al ardelenilor nu închide în sine virtualități pentru creații mari de cultură, verificându-se într-un caz particular și deosebit de ilustrativ un adevăr dureros, anume că noi, românii, nu vom produce niciodată o cultură mare și vom rămâne în umbra istoriei, într-un anonimat steril și mediocru”.

Am citat acest fragment, scris la 22 de ani de un filosof care va ajunge un mare moralist european, nu cu gândul de a-i da dreptate, nici pentru a încerca să polemizez cu el, ca să vă fac Dvs. plăcere, ci pentru a observa că ardeleanul strălucitor Cioran, supărat pe inerția (presupusa inerție) a provinciei sale, ignoră că, în afară de Blaga, Ardealul dăduse deja nume ilustre de creatori și că, în vremea lui, cel mai mare romancier în viață, Rebreanu, venea din zona Năsăudului și că dintr-un singur sat de lângă Sibiu au ieșit nouă membri ai Academiei Române, în fine, că preotul Ion Agârbiceanu, din Cenade, își scria, în liniște, povestirile și nuvelele sale, unele excepționale. Le-am recitit zilele acestea în vederea tipăririi lor în seria de „Opere fundamentale” – și-am remarcat faptul că multe sunt inegale estetic, dar sunt destule ce par a fi scrise de mâna unui mare prozator ignorat de critica vremii… Este ignorat, din nefericire, și azi…

Dar să revin la Cioran, acest copil teribil al existențialismului românesc, care, după ce „putrezise” (expresia îi aparține) în cartierul latin, încolțit de îndoielile și angoasele sale, regretă că n-a rămas păstor în Carpați… Cioran, spun, după ce ceartă pe ardeleni, ne nimicește și pe noi, valahii, bănuiți de a fi toți niște Mitici, adică locvaci, flecari, spirite oborene, neserioși, pe scurt: indivizi care se află în treabă și nu duc niciodată lucrurile la capăt… Nu-i singurul care crede acest lucru. Și marele Blaga zice că ceea ce desparte pe ardeleni de regățeni este faptul că ardelenii, spirite pozitive, oameni perseverenți, chibzuiți, oameni de cuvânt, nu oameni de vorbe, duc lucrurile la capăt, în timp ce noi, valahii, leneși și turciți, balcanici, cu zeii noștri potlogari și corupți… lăsăm lucrurile neterminate, pe la jumătatea drumului… Ne cuprinde deodată lenea și abandonăm proiectele…

Să fie, oare, adevărat? Să fim noi, românii, bolnavi de adamism? Poate că suntem, nu stau acum să combat această idee ce bântuie și azi spiritul românilor, dar un fapt mi se pare sigur: nu toți suntem spirite adamice, de multe ori, țin să vă anunț, Mitică duce lucrurile la capăt și, apoi, de ce să-l detestăm așa de tare pe Mitică al lui I.L. Caragiale? Eu, unul, care doresc să fiu ardelean și cred că sunt în spiritul meu adânc îmbogățit, îmbucurat și luminat de spiritul mesianic, obsedat de adevăr și de dreptate al Transilvaniei spirituale – eu mărturisesc că Mitică este un om simpatic, el înveselește lumea românească cu ironia sa fină și inteligentă, o tachinează din când în când cu amicii la un aperitiv, dar nu-i, mă-nțelegi, un om rău și poltron, este chiar sentimental și sociabil, empatic. Mitică este un agent al progresului… așa că, vă rog frumos, nu-l mai calomniați pe bietul Mitică, pe admirabilul Mitică, repre­zentant al spiritului meridional pentru că, dacă continuați să râdeți de el și să-l năpăstuiți, vin și vă dovedesc că Mitică reprezintă, în adâncurile ființei lui morale și spirituale, spiritul mediteranean, acela care, după Ortega Y Gosset și Paul Valéry, a fundamentat spiritul european… Nu mă puneți, mă rog din nou frumos, la ambiție să dovedesc și să vă conving de această înrudire. Sunt în stare, rog frumos să mă credeți, s-o fac. Deocamdată am venit, aici, la Cluj, împreună cu prietenii și colegii mei să vă laud pe Dvs., românii de peste munți, și să vă spun: „Fraților, și eu sunt ardelean”.

Și vă mai spun că împreună reprezentăm spiritul național și că azi, când plutim în apele tulburi ale globalizării implacabile, ireversibile, noi, toți, de dincoace și de dincolo de munți, trebuie să fim împreună și, ca înaintașii noștri, trebuie să fim naționali cu fața spre universalitate, adică români-europeni civilizați și drepți, inteligenți și cuviincioși, „învredniciți” ca Samuel Micu Klein și încăpățânați ca „greoiul” Slavici, „iscoditori” de mituri ca Lucian Blaga și intransigenți, când este vorba de valorile noastre, ca „terianul ardelean” Maiorescu.

(Discursul de recepție al acad. Eugen Simion la primirea titlului Doctor Honoris Causa acordat de Universitatea Babeș-Bolyai)

Academician Eugen SIMION