Simularea noastră cea de toate zilele

Observ de la o vreme că simularea nu mai este privită cu ostilitatea de la început, cu o înverşunare nedomolită, când acest exerciţiu preliminar era socotit de mulţi inutil, cronofag, neconcludent. Cadrele didactice dar şi elevii au înţeles, se pare, că este nevoie de o evaluare de etapă, înaintea pasului final, pentru a afla unde ne situăm, ce slăbiciuni există şi ce se mai poate remedia. Altfel spus, cât de pregătite sunt clasele finale ( a VIII-a, a XI-a şi a XII-a) pentru evaluarea naţională şi pentru bacalaureatul care bate la uşă pentru unii şi este la orizont pentru alţii. Simularea are valoarea hârtiei de turnesol pentru profesori, părinţi şi pentru elevii înşişi, dacă toate procedurile sunt respectate iar evaluarea este corectă, obiectivă şi mai ales curată, adică fără intruziunea unor elemente impure, precum corectarea tendenţioasă, creşterea/des­creşterea artificială a unor medii, recunoaşterea scrisului (grafiei) elevilor şi punctarea preferinţială, plata indirectă a unor poliţe ,,colegiale“ ş.a. Afirmaţiile de mai sus nu sunt gratuite. N-a dispărut cu totul apetenţa unor corectori de a plusa la mediile finale, din raţiuni prea terestre: un serviciu colegial care poate fi reciproc, satisfacerea aşteptărilor unor părinţi care şi-au meditat odraslele în particular, deci pe bani, un palmares profesional mai ridicat, util în bilanţurile anuale şi în perspectiva gradaţiei de merit, mângâierea orgoliului personal ş.a.
În postura de corector evaluator, la un colegiu economic vasluian, pe palierul liceal, pentru limba şi literatura română (clasele a XI –a şi a XII-a), am avut în faţă două seturi de lucrări: un prim set cu 66 de teze (34 la clasa a XII-a şi 32 la clasa a XI-a) şi un al doilea set cu 66 de lucrări (clasa a XI-a). Comisia de organizare s-a dovedit riguroasă şi exigentă, respectând strict metodologia şi procedurile adiacente: supraveghere umană şi video, secretizarea şi amestecarea lucrărilor, distribuirea judicioasă pe cupluri de corectori. Soluţia ca fiecare profesor să corecteze tezele propriilor elevi era prea mioritică şi e bine că a fost abandonată. Ca de obicei, a fost o experienţă utilă, pentru mine, fiindcă cele 132 de teze, redactate, în principiu, în trei ore, pot indica ,,foaia de temperatură“ intelectuală pentru adolescenţii de astăzi, chiar dacă acest eşantion limitat nu permite statistici edificatoare pentru un întreg sistem.
Contemplând subiectele, am avut o satisfacţie lăuntrică: Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Iacob Negruzzi, primii cinci autori esenţiali pentru cultura literară a tânărului de azi, cel de-al şaselea, un reper al Junimii şi al ,,Convorbirilor literare“, aparţin neîndoielnic fondului peren al literaturii noastre şi binemerită să figureze în orice programă de examen. Suntem la distanţă astronomică de subiectele ce au făcut atâta vâlvă în această primăvară zbuciumată, focalizate pe arta inefabilă a denunţului şi pe faimoasa şi defuncta Ordonanţă 13 (număr fatidic). Deci se pot concepe şi subiecte normale, atrăgătoare, prietenoase, nutrite din programă şi respectând-o strict, fără fandoseli elitiste şi epatante, fără fandări politice periculoase. Atributul esenţial a fost accesibilitatea (nivel mediu de dificultate); la profilul umanist cerinţele au fost, firesc, niţel mai pretenţioase. La clasa a XII-a, S1 n-a depăşit, în linii generale, nivelul gimnazial ( sinonime simple, rolul cratimei, expresii/locuţiuni cu substantivul lume, tipul de perspectivă narativă, valoarea stilistică a verbelor la imperfect, două trăsături ale genului epic, comentarea unui fragment din nuvela Proştii. S2 (text de tip argumentativ) s-a potrivit mănuşă cu gustul adolescentin pentru calculator. Elevii n-au ezitat să se pronunţe categoric în favoarea computerului, care ne ajută cotidian în munca noastră: ne oferă informaţiile utile despre diverse job-uri, ne sprijină la studiu, ne delectează cu jocuri, înlesneşte socializarea, dialogul cu alţi tineri compatibili ş.a. Liceenii sunt conştienţi şi de efectele perverse ale calculatorului: dependenţa, oboseala ochilor, sedentarismul, tentaţia vulgarului, riscul legăturilor sentimentale dubioase ş.a. Deşi mulţi se cantonează în formule clişeistice, toţi admit că nu mai putem scoate calculatorul din viaţa noastră, el este vital în mai toate împrejurările existenţei. S3 (eseul literar) cerea candidaţilor să prezinte tema şi viziunea despre lume într-un text poetic aparţinând lui Tudor Arghezi. Opţiunile au mers predilect către arta poetică argheziană, Testament, dar şi către un psalm al ,,patriarhului“ de la Mărţişor. În tezele merituoase am identificat acele elemente cheie ale structurii discursului liric: semnificaţia conotativă şi denotativă a titlului, tema, sensul metaforei esenţiale (cartea), precum şi a celor complementare (sapa, condeiul, brazda, călimara), stăpânul, domniţa, estetica urâtului expresiv (grotescul), identificabilă în celebrele versuri ,,Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi“, precum şi metaforele definitorii pentru stihurile născute prin har divin (,,slova de foc“), ori prin truda demiurgică a artistului ( ,,slova făurită“). Nu puteau lipsi, desigur, nici compunerile terne, cuminţi, prudente, mustind de locuri comune, precum şi cele trudnice, sumare, superficiale, ce pendulează ezitant între 4,50 şi 5,50. Lirismul înalt al psalmilor arghezieni, interogaţiile tulburătoare ale unui eu zbuciumat, neliniştit, care se îndoieşte şi este avid de certitudini, au pus la încercare serioasă condeiele încă neexperimentate ale liceenilor, dar cei mai destoinici au izbutit să ajungă la liman. Îngrijorător este faptul că unii n-au catadicsit să atace acest subiect, al treilea, abandonând lupta dintre primele două, deşi se ştie foarte bine că eseul literar dă seama despre lecturi, orizont cultural, capacităţi expresive şi măsura în care este înţeleasă creaţia ficţională.
Primul subiect de la clasa a XI-a, punctul A, cu un text suport extras din ,,Amintiri de la Junimea“, de Iacob Negruzzi, i-a solicitat ceva mai mult pe umanişti, decât pe confraţii de la clasa superioară. Unii au intuit corect că e vorba de un blocaj psihologic al oratorului Theodor Rosetti, alţii s-au lansat în supoziţii aiuritoare. Paradoxal, deşi răspunsul la cerinţa a doua (formula de început a prelegerilor junimiste: ,,Onorat auditoriu“) se află sub ochii lor, mură-n gură, unii elevi n-au identificat-o, ceea ce este de-a dreptul rizibil. Colac peste pupăză, un hâtru involuntar plasa între membrii Junimii (cerinţa numărul 4) pe Cezar, Carol cel Mare şi Napoleon, menţionaţi adiacent în text. Alţii mai inventivi o nominalizau pe Profira Beldiman drept membru al vestitei societăţi culturale, or aceasta era doar logodnica nefericitului vorbitor şi e posibil ca ea însăşi să fi contribuit întrucâtva la tracul oratorului. Punctul B plonjează în psihologie: dacă pot fi stăpânite emoţiile în public sau nu? Elevii şi-au dat cu presupusul, neavând multă experienţă în domeniu: emoţiile pot fi stăpânite cu voinţă, prin exerciţiu îndelungat, prin concentrare, abordând subiecte de care suntem siguri, etc. Pentru unii elevi, a închega un text de 150-300 cuvinte pe această temă a părut o sarcină insurmontabilă. Subiectul al II-lea viza rolul verbelor la imperfect şi la perfectul simplu într-un fragment din Pădureanca de Ioan Slavici. Grea misiune! Valorile stilistice ale acestor două timpuri sunt pentru cei mai mulţi liceeni echivalente cu terra incognita.
Imperfectul narativ, care sugerează curgerea epică într-un trecut ce pare suspendat (timpul durativ), precum şi intempestivul perfect simplu, savuros mai cu seamă în gurile oltenilor, dar utilizat şi de Slavici pentru a sublinia o precipitare a acţiunii, ţin de subtilităţile limbii române şi sunt accesibile îndeobşte spiritelor profunde şi speculative. Sarcină pretenţioasă, şi de aici rezolvări îndoielnice ori absenţa oricărei soluţii.
Subiectul al III-lea solicita analiza particularităţilor comediei prin raportarea la texte studiate, adică, fie O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, fie Chiriţa în provinţie, de Vasile Alecsandri. Este un teren solid şi palpabil şi n-ar fi îndreptăţit nicio poticnire. Satira caragialiană figurează şi în programa gimnazială, este deci familiară liceenilor, iar comedia lui Alecsandri e de o limpezime clasică. Elevii au dovedit că pot să urmărească un fir fluent al evenimentelor din cele două piese. Fixează corect personajele aflate în conflict şi relaţiile dintre acestea, ştiu să evidenţieze formele de comic, caracterizează judicios protagoniştii. Au însă stângăcii când trebuie să judece sintetic problematica acută a comediilor: moravurile, caracterele, situaţiile, limbajul, demagogia politicianistă (Caragiale), ifosele, ridicolul boieroaicei, jargonul, snobismul, cosmopolitismul (Alecsandri).
Celelalte 66 de teze ale elevilor din clasa a XI-a au avut primele două subiecte identice cu cele de mai sus, iar evidenţierea s-a produs la subiectul 3: în locul comediei a fost propus Mihai Eminescu. Elevii aveau mai multe soluţii fericite (Floare albastră, Scrisoarea I, Glossă, Dorinţa, Odă (în metrul antic), dar ei au optat în exclusivitate pentru Luceafărul, poem complex , de ordin filosofic, erotic, mitic, ontologic, ,,un basm al fiinţei“ (Constantin Noica), o poveste ,,arhetipală“ (cum ar fi spus Petru Mihai Gorcea). Această alegere unică, destul de ciudată, s-ar putea explica destul de simplu: e posibil ca elevii să fi consolidat la orele de pregătire suplimentară tocmai acest poem faimos.
Tezele bune şi cele onorabile au fixat câteva repere de interpretare: semnificaţia titlului, geneza, tema geniului, tipologia, structura internă, planurile terestru-cosmic, povestea de iubire, călătoria şi pastelul astral, sensul metafizic al strofei finale.
Lucrările modeste şi slabe nu au depăşit stadiul infantil de interpretare, lansând uneori afirmaţii eronate şi năstruşnice, ori eşuând în locuri comune. ,,Fata de împărat se numeşte în partea a doua Cătălina, ceea ce ne arată dezumanizarea şi decăderea fetei“(sic!). Un glumeţ începe un enunţ şi nu-l mai termină, înşirând netulburat puncte de suspensie: Mihai Eminescu face parte din epoca…. În optica altui candidat, Luceafărul ,,ar fi o operă în proză“. O adolescentă, după toate probabilităţile, dezvoltă o morală a vieţii, pornind de la incompatibilitatea dintre fata de împărat şi Luceafăr: ,,După o despărţire, viaţa merge înainte şi nu trebuie să ne dăm bătuţi niciodată“. Nu lipsesc judecăţile de valoare paradoxale: ,,Eminescu este un suferind în toate poeziile sale“. Pentru cei mai mulţi, poemul are 98 de strofe şi a apărut în 1883. Numai un adolescent a stabilit astfel: 42 de strofe şi anul 1881. O afirmaţie umoristică sună astfel: ,,Poemul are 4 tablouri şi 2 structuri“. 21 de elevi n-au tratat deloc subiectul al III-lea (peste o treime), ceea ce reprezintă un semnal alarmant pentru profesorii claselor respective. Statistica este întotdeauna elocventă. Setul I – clasa a XII-a (34 de teze): note între 1-4,99 – 10 lucrări; între 5-6,99 – 16 lucrări; între 7-8,99 – 8 lucrări; niciun elev nu a trecut pragul fatidic al notei 9,00.
Clasa a XI-a (32 de teze): note între 1-4,99: 10 lucrări, între 5-6,99 – 10 lucrări, între 7-8,99: 12 lucrări; niciun elev n-a depăşit pragul amintit.
Rezultatele sunt de nivel mediu spre modest.
Setul al II-lea (clasa a XI-a-66 de lucrări): între 1-4,99 – 43 de teze; între 5-6,99 – 20 de teze, între 7-8,99 – 3 teze; nicio lucrare n-a atins nivelul superior. Rezultate dezastruoase, ce atestă ,,relxarea“ inadmisibilă a elevilor de la clasele a XI-a, adepţii ,,filosofiei“ falimentare ,,Mai avem până la bacalaureat!“
Simularea este gândită de către profesori după trei vectori: 1. Consideră notele de la simulare drept note la teza semestrială(soluţia ca excepţie); 2. Consideră notele drept rezultate la extemporale (soluţia posibilă). În ambele cazuri, notele se trec în catalog. Ministerul a recomandat, la un moment dat, o soluţie democratică: notele se trec în catalog cu acordul scris (nota bene!) al elevilor; 3. Notele nu se trec în catalog (soluţie împărtăşită de mulţi). O finalitate recomandată tuturor este aceea de a fi înştiinţaţi părinţii, pe de o parte, şi de a se discuta lucrările cu elevii, pe de altă parte. În acest ultim caz există un mic impediment: tezele nu au pe ele nicio observaţie marcată grafic (este interzis categoric); aşadar elevii îşi pot contempla ,,operele“ dintr-un unghi narcisist. Subiectivităţile inerente ale corectorilor când vine vorba de evaluarea unor eseuri argumentative sau libere provoacă fatalmente decalaje şi uneori nedumeriri. Este greu să ghiceşti de ce un corector a notat un eseu cu 5,00 şi altul cu 5,50. Aprecierile rămân inefabile, iar momentul adevărului rămâne nebulos pentru elev.
Cum, necum, simularea este necesară şi devine inevitabil pâinea noastră cea de toate zilele…
 Teodor PRACSIU