Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Simulările naţionale – un alt suport de scuze în faţa eşecului reformei

Simulările naţionale – un alt suport de scuze în faţa eşecului reformei

Simularile nationaleMijlocul iernii (după sărbători) şi începutul primăverii reprezintă una dintre cele mai bune perioade de predare şi aprofundare a materiei la toate obiectele de învăţământ. Este o perioadă care vine după relaxarea vacanţelor şi care are poate şi mai puţine tentaţii de evadare… E perioada de lucru la foc maxim, un plus, să zicem, de concentrare pe învăţare şi, pentru unii elevi, de aprofundare pentru olimpiade, activităţi care potenţează sarcinile educaţionale la zi. În chiar această perioadă izbucneşte deodată zarva simulărilor la gimnaziu şi la liceu. Această zarvă tulbură procesul firesc al formării, al predării-învăţării curente şi ascunde dorurile nestinse ale învăţământului.

 Un traseu de formare artificial

Evaluarea finală, de ieşire dintr-un ciclu de învăţare, fie acesta gimnazial sau liceal, este o componentă importantă a formării tinerilor în şcoală. Examenul final îţi confirmă formarea conform standardelor bine stabilite şi îţi deschide drumul spre integrarea socială, spre o altă perioadă de formare sau spre piaţa muncii. La noi însă, de-o bună vreme, prin felul cum sunt abor­date examenele naţionale, se pune carul înaintea boilor. Examenele naţionale – mai ales baca­lau­reatul – sunt aşezate într-o viziune greşită, mai întâi de către agenţii… învăţării, secondaţi, în parte, de profesori, şi de… administraţie, de… decidenţi. Elevii, mai ales cei de clasa a XII-a, se concentrează de-a lungul anului şcolar mai mult pe învăţarea pentru examenul final şi, prepon­derent, pe învăţarea la disciplinele din care dau vreun exa­men de admitere. Asta înainte de a fina­liza par-cur­ge­rea efectivă a materiei. Mulţi dintre ei, acceptaţi sau sprijiniţi de părinţi sau profesori, vizează doar materia/subiectele pentru examen, fără să mai aibă priză la ansamblul de cunoştinţe în care îi angajează sau ar trebui să-i angajeze întregul proces de formare educaţională. În felul acesta se înscriu forţat într-un traseu de formare artificial, mult îngustat, fără o mare relevanţă în construirea personalităţii tânărului.

Într-o asemenea situaţie, Decidenţii (îi scriu cu majusculă), toţi cei care se ocupă sau ar trebui să se ocupe de soarta învăţământului, în loc să for­muleze politici educaţionale şi soluţii de amelio­rare a învăţării, contribuie şi ei din plin la bătăto­rirea căilor artificiale, „restrictive” cât se poate, de învăţare şi formare. Aceştia inventează simulările – bune până la un loc – şi le exagerează importanţa. Elevii au nevoie, fireşte, de angajarea într-o simulare de examen, dar important este cum răspundem unei asemenea necesităţi.

Un test simplu şi bun poate înlocui oricând toată evaluarea ţintită de o simulare

În fond, la ce sunt bune simulările? Ele sunt benefice exersării unor deprinderi în cele din urmă şi unei pregătiri psihologice. Un pilot de avion se poate pregăti, nu doar „testa”, pe un simulator, se obişnuieşte cu aparatura de bord, cu situaţii de zbor cu care se va confrunta continuu în exercitarea profesiei. Pentru el, în condiţiile ofe­rite de tehnica modernă, este important, poate chiar vital, să stea cât mai mult pe un simulator. Elevul pentru ce se antrenează şi ce deprinde sau învaţă în timpul unei simulări de examen? În cazul lui, e vorba de o pregătire pentru un foarte scurt moment al vieţii sale de elev. Într-o simulare, care nu are importanţa celei specifice piloţilor, elevul se obişnuieşte cu sala de examen, cu „scenariul” examenului şi cu subiectele şi cerinţele. Îşi poate testa „comportamentul”, înca­drarea în timp, capacitatea de rezolvare a subiectelor etc. Eva­luarea reală a cunoştinţelor ar trebui să fie ultima ţintă, pentru că, la momentul simulării, în capul elevului este un ghiveci de cunoştinţe: cunoştinţele de la predarea curentă încălecate de cunoştinţele unei recapitulări neterminate, deoarece timpul recapitulării pentru examen este şi acesta în curs şi încă departe de perioada examenului real.

Noi vrem însă să vedem ce ştiu elevii, să iden­tificăm golurile de cunoştinţe şi să stabilim re­medii. Remedii la ce? Proiectaţi pe un ecran capul unui elev cu cunoştinţele din materia evaluată pe care le deţine la momentul simulării! Ce veţi vedea? Materia predată, insuficient asimilată din cauza preocupării de pregă­ti­re/recapitulare pentru examen, şi bruioane de cunoştinţe reca­pi­tulate, în procesul recapitulării generale, care este în curs. Ce poţi evalua aici? Un amestec de cunoştinţe, din care subiectele de pe foaia de examen îşi vor extrage cu greu infor­maţiile. Ce relevanţă asupra deţinerii cunoştinţelor are un asemenea examen de proces? Una minimă. Un test bun dat de profesor – vezi testele iniţiale, de parcurs sau finale… – îl poate edifica pe acesta (şi pe „superiorii” lui) asupra cunoştinţelor deţi­nute de un elev la un moment dat. Un test aplicat fără multă tevatură şi fără birocraţie.

Procesul general al formării, concentrat pe segmentul finalizării studiilor

Noi ce mai vrem însă cu simulările? Urmărim, în mod tacit, să-i speriem pe elevi. Vrem să vadă că examenele finale nu sunt o glumă, că acestea solicită deţinerea unor cunoştinţe temeinice şi, ca atare, elevii trebuie să se alerteze şi să înveţe mai mult pentru examene. În situaţia dramatică în care scade interesul pentru învăţătură al elevilor, nu reuşim să găsim soluţii de ameliorare a învăţării, reforma a eşuat şi, în consecinţă, încercăm să dregem busuiocul făcând gălăgie la strunga de ieşire din şcoală. Concentrăm, în spiritul celei mai meschine salvări din impas, din impasul generat de eşecul situării şcolii în actualitate, concentrăm deci procesul formării pe un singur moment, cel al finalizării studiilor!… E incredibil cum o asemenea situaţie este lăsată să evolueze dezastruos. Şi, într-un astfel de context, fiindcă sunt atât de ambiţioase, asemenea examene inhibă şi dezar­mează. Devin pentru elevi o problemă artificială, ce ţine de un moft didactic. Accentuează dezinteresul pentru învăţătură şi dezangajează mai mult elevul. Ca lucrurile să nu fie chiar tragice, se dau subiecte cu greutate medie, de nota 7, astfel ca majoritatea elevilor să le poată rezolva. Şi astfel pe elevii buni, de note mari, care duc motorul învă­ţării, nu-i angajăm în nimic. Evaluăm cu­noştinţele acestora? Deloc. În acest sens, simulările pentru ei sunt inutile. Şi totul se transformă într-o glumă ieftină…

Muncă degeaba şi pe degeaba

Ce fac profesorii în acest timp? În timp ce predau lecţiile noi, profesorii trebuie să se gândească la simulări: când şi cum le organizează, cum şi ce recapitulări fac pentru acestea şi multe altele. În vreme ce, seara, ar trebui să pregătească lecţiile pentru ziua următoare, ei sunt obligaţi să se ocupe de simulări. Şi să corecteze până noaptea târziu lucrări date în regim de examen!… Nu are importanţă timpul afectat acestor îndeletniciri obligatorii, nici faptul că se prestează muncă patriotică, nici că asemenea activităţi sunt aproape inutile… Ce relevanţă are o simulare de baca­lau­reat pentru un elev din clasa a XI-a, mai ales că, până să dea acesta Bac-ul, lucrurile se pot schimba aproape… radical? Ce relevanţă pentru învăţământ are oboseala nerecompensată a profesorilor? Profesorii prestează o muncă în plus fără să fie remuneraţi. La întrebarea legată de neremu­nerarea muncii prestate de profesori la simulările naţionale, ministrul învăţământului dădea, la o televiziune, un răspuns de cafenea: şi domnia sa, ca profesor universitar, face pregătire peste program cu studenţii fără să fie plătit, fără însă să facă distincţie între o consultaţie şi corec­tarea/eva­luarea la un examen, fie el şi simulat!… Nu cred că e ceva mai trist pentru un profesor dec@t să facă, pentru învăţământ, un serviciu aproape inutil. Pentru că, în asemenea cazuri, relevanţa şi eficienţa sunt minime.

Dacă, la o simulare, afli că elevul X are anumite lacune în cunoştinţe, elevul Y alte lacune, iar elevul Z cu totul alte lacune, cum procedezi? Pe hârtie poţi aşeza nişte măsuri, dar în practică în ce fel o să te descurci? Faci o nouă predare – pentru cine – şi în ce nişă a programului? Te transformi într-un profesor-orchestră, care rezolvă totul cu o baghetă magică, prestând un apostolat pe care, în fapt, societatea nu dă prea mulţi bani? Dacă o asemenea muncă ar fi socotită utilă şi importantă de către decidenţi, atunci ar avea o plată pe măsură. Dar, în fapt, aprecierea ei din partea „superiorilor” e minimă. Ne facem şi noi că facem ceva…

Un suport de scuze şi explicaţii în faţa eşecului reformei

Simulările examenelor naţionale au rostul lor, fără discuţie. Dar nu trebuie să le acordăm un rol exagerat. Nu mai mare decât rolul învăţăturii temeinice şi sistematice, în progresie, pe care nu mai ştim cum să-l definim şi să-l afirmăm, să-l promovăm altfel decât într-un discurs golit de sens. Aducerea simulărilor spre clasele care precedă clasele finale este inutilă şi nefertilă în plan educaţional. Simulările îi pot familiariza pe elevi cu situaţia de examen, care nu e puţin lucru, dar nu cu mult mai mult. Dacă elevii învaţă şi altceva (bun) din asemenea provocări, atunci e foarte bine. Dar, tot urcând şi coborând simulările pe treptele educaţiei, nu câştigăm mare lucru în formarea tinerilor pentru, vorba ceea, muncă şi viaţă.

În cele din urmă, simulările au valoarea pe care le-o conferă majoritatea elevilor, exprimată într-un enunţ precum „Să vedem cum e!” Elevii au ocazia să vadă cum e sau cum ar fi un asemenea examen. Acelaşi lucru îl fac şi ministeriabilii, inspectorii, directorii, profesorii, într-o anumită privinţă şi unii părinţi. Se pot face, ulterior, unele corectări organizatorice, de flux, încadrarea în timp, ameliorarea procesului general al exa­me­nului… „Reglarea” cunoştinţelor – din ce în ce mai puţin. De fapt, în actuala situaţie, simulările naţionale se integrează într-un suport de scuze şi explicaţii în faţa eşecului reformei. Nu putem spune că nu facem şi noi ceva care să-i ajute pe elevi să iasă cât mai bine din sistemul de învăţământ. Iată că facem!… Dar nu facem ceea ce trebuie.

 

Olimpiu NUŞFELEAN