Socialize

Facebook
Home » Examene » Concursuri » Snobismul inerţial (Pe marginea unei olimpiade)

Snobismul inerţial (Pe marginea unei olimpiade)

De aproape 25 de ani particip consecvent la olimpiade şi concursuri şcolare, întreceri care au ca nucleu central limba şi literatura română, gândite în relaţionare inter- şi pluridisciplinară, al căror ţel mărturisit este acela de a stimula creativitatea elevilor, capacităţile lor de exprimare corectă, coerentă şi expresivă, de a le dezvolta gustul pentru lectură şi a le provoca imaginaţia. Am avut peste ani multe satisfacţii ca îndrumătoare ale unor elevi gimnazişti de performanţă, prezenţi în topul competiţiilor judeţene şi chiar naţionale, dar şi destule dezamăgiri. Acestea din urmă au fost alimentate de ,,culisele“ mai puţin transparente ale întrecerilor şcolare, şi le-aş sintetiza în câteva enunţuri laconice: manevre tactice, mai mult sau mai puţin oneroase, la corectare, obiceiul păgubos al memorării de comentarii de către concurenţi, ,,dopajul“ intelectual prin idei, informaţii şi date ce depăşesc net vârsta biologică şi intelectuală a elevilor, deturnări de ultimă clipă ale clasamentelor finale, complicităţi colegiale pentru a impune anumiţi favoriţi ş.a. Mărturisesc sincer că uneori m-au dezamăgit şi subiectele de concurs, sofisticate şi „elitiste“, fără valenţe educative, de un snobism supărător. Constat şi eu, ca şi alte colege ale mele, că „filosofia“ subiectelor urmează o modă şi exprimă mai mult sau mai puţin spiritul emancipat al timpului nostru. Să mă explic. De exemplu, am corectat în această iarnă lucrări ale liceenilor (clasele a IX-a şi a X-a) la Olimpiada Lectura ca abilitate de viaţă, dedicată adolescentului ca lector experimentat. Mă abţin să decriptez sintagma lector experimentat pusă ca o pecete pe fruntea concurenţilor şi mă întreb retoric: dacă aceşti adolescenţi de 15-16 ani sunt experimentaţi, ce calificative ar trebui să le acordăm criticilor literari Eugen Simion sau Nicolae Manolescu? De asemenea, am cugetat mai atent la denumirea olimpiadei şi m-am întrebat: reprezintă lectura unui text şi înţelegerea lui o abilitate de viaţă? Aş traduce substantivul abilitate prin dexteritate, pricepere, meşteşug, spirit practic. De-a lungul existenţei, oamenii capătă diverse abilităţi: să meargă pe bicicletă, să sudeze, să lucreze pe computer, să tundă, să conducă maşina etc. Consider că lectura este un act intelectual mult mai profund, care angajează memoria, creierul, imaginaţia, afectele, întreaga noastră fiinţă. Ea nu este o simplă abilitate tehnică şi presupune obligatoriu necesitatea descifrării ideilor textului, mesajului implicit ori explicit. În alţi termeni, această olimpiadă nu este botezată foarte inspirat şi mie, cel puţin, această denumire nu mi se pare o alegere potrivită.

Autorii au ales ca text-suport povestirea „Falsul“, de Éric-Emmanuel Schmitt, în care sunt prezentate tribulaţiile unei femei nefericite în dragoste, părăsite de iubit. Acesta îi dăruieşte un tablou de Picasso, socotit fals, dar care în realitate se va dovedi a fi autentic. Traducerea este realizată de Ileana Cantuniari. Nu mă voi referi la cerinţele focalizate pe detalii tehnice (de transcriere, depozitare, grupare, regrupare), fără nicio legătură cu vibraţia inefabilă a unui text ficţional. Mă limitez la interogaţia: De ce o naraţiune de Éric-Emmanuel Schmitt şi nu una scrisă de Sadoveanu, G. Călinescu, Mircea Eliade ori Constantin Chiriţă? În Cireşarii, bunăoară, vârsta eroilor este perfect compatibilă cu a adolescenţilor concurenţi. De ce atâta cosmopolitism de paradă în loc să promovăm literatura română, lucrurile simple şi adânci? Ce relevanţă poate avea, din perspectiva emoţiei literare, ordonarea cronologică strictă a episoadelor epice sau cât a durat relaţia erotică dintre două personaje? Sufletul uman este un labirint adesea impenetrabil (vezi romanele tulburătoare ale lui Dostoievski), iar noi continuăm să operăm cu o serie de criterii cantitative, mecaniciste, aritmetice ori care ţin strict de memorie.

Subiectul al doilea conţinea un fragment din „Statutul elevului“, aşadar, un text în stilul funcţional administrativ-juridic, şi avea mai multe cerinţe. Una dintre ele cel puţin este formulată anapoda: „Precizează unei condiţii (sic!) care poate limita exercitarea dreptului la reuniune a (sic!) elevilor“.

Cel de-al treilea subiect pare abscons, deoarece caricatura rămâne criptică (altădată era realizată color). Bula de deasupra personajului din dreapta conţine trei cifre neclare, care pot indica, eventual, tensiunea arterială şi pulsul. Dar mesajul rămâne încifrat, iar scopul – suspendat. De asemenea, lasă mult de dorit şi modalitatea în care se realizează evaluarea (corectorii fiind realmente sufocaţi de atâtea rânduri de borderouri individuale, finale).

Cu asemenea subiecte îi putem oare atrage către literatură pe adolescenţii imprevizibili de astăzi? În niciun caz! Sunt convinsă că ei aşteaptă subiecte atractive, cerinţe isteţe, provocatoare şi ispititoare. Poveştile adulterine fade, textele juridice ori caricaturile fără o noimă clară nu pot frânge inerţiile intelectuale ale liceenilor noştri. Aştept cu încredere o altă abordare a problemei, de aşa manieră încât atât corectorii, cât şi concurenţii să aibă satisfacţii estetice durabile.

  Daniela Oatu