Socialize

Facebook
Home » Editorial » Editorial » Socializare

Socializare

Metrou, vremea prânzului, pe la 12 trecute fix. Pe peron, circulație, agitație, un du-te-vino continuu. Oamenii consumă merdenele (ciudat cuvânt; să sperăm că nu are filiațiuni etimologice franțuzești) și covrigi, vorbesc la telefon tare, râd tare, fără griji și prejudecăți. Unii se ceartă, alții discută normal, dar tot la mari altitudini decibelice. Se uzează mult de „ìubi“, „frate“, „bă“, „fă“ și de multe alte formule (de pildă: „ești nebun la cap?“, „ești prost?“, „făi, femeie!“, toate cu sens retorico-persuasiv), într-o debordantă cromatică lexicală și stilistică. Pe unele dintre expresiile angrenate în actele comunicaționale nici măcar versatilul și duplicitarul Facebook, hârșit în rele când e vorba de exprimări și mesaje, nu le-ar suporta prea ușor.

Cu scrâșnete prelungi, trenul se oprește în stație. Unii ies, alții intră, nu neapărat în această ordine. „Atenție, se închid ușile!“ Vagoane pline, populate de o omenire pestriță. Tineri, bătrâni, studenți, studente, muncitori, intelectuali, artiști, IT-iști, cercetători, cerșetori, profesori. Mulțime înghesuită, indivizi apatici, rupți de exterior, izolați în lumea lor. În general, lumea se ignoră, cu iritare și dispreț afișat sau implicit. E clar că nu ne suportăm între noi. Unii te privesc insistent, intrigați, parcă ar vrea să-ți ceară sau, mai degrabă, să-ți ia ceva. Dar, probabil, conștiința prezenței, undeva, a paznicului trenului îi oprește… Sau cine știe ce… Altfel, o formă generalizată de autism social. Modul cel mai frecvent de relaționare: indiferența agresivă. Inteligența socială nu s-a urcat în acest tren. Și, probabil, nici în altele. Fiecare cu ale lui, cu gândurile, frustrările și planurile lui (de viitor). Din, să zicem, 70 de persoane ticsite în vagon, aproximativ 65 își consultă, absorbite, telefonul. (Inclusiv subsemnatul.) Whatsapp, Facebook, Messenger, Instagram, YouTube, sms, internet, știri, jocuri. O doamnă în vârstă (în jur de 80) citește o carte, înghesuită între un tip tânăr, gras, neras și cu coadă, cu un laptop pe genunchi și cu căști în urechi, care dă, continuu, din cap și o studentă (e o zonă cu universități) cu blugi foarte rupți (probabil a dat prioritate cărților), care scrie mesaje cu o dexteritate uimitoare. Indiscutabil, remarcabilă competență „digitală“ (de la deget, nu de la digit). Pe coperta maronie, roasă și decolorată a cărții citite de venerabila doamnă se zărește: Garabet Ibrăileanu, „Adela“. O apariție cu totul insolită într-o lume dominată de high-tech. În rest, nimeni nu vorbește, nimeni nu zâmbește. Toată lumea e hiperserioasă, încruntată și taciturnă, absorbită de gânduri și de telefoane. În Occident, mulţi îţi zâmbesc, ca şi când te-ar cunoaşte şi ca şi când s-ar  bucura că te văd. Este un mod de interacţiune prevenitor, printr-un surâs (chiar dacă formal) şi o privire binevoitoare ca o mână întinsă, care propune o coabitare, fie şi de numai câteva minute, paşnică sau cel puţin neutră. O cultură a relaţionării în edificarea căreia educaţia şi civilizaţia au avut şi au un cuvânt greu de spus. „Urmează stația Universitate, cu peronul pe partea stângă.“ Frâne lungi, scrâșnete infernale de fiare frecate, care scot jerbe de scântei. Urcă și mai mulți, care, odată instalați în picioare, își scot telefoanele și se afundă în ele. Bătrâna, care ațipise citind, întreabă: „Victoriei?“ Nu-i răspunde nimeni. „Victoriei?“ O lămurește, într-un târziu, vizibil deranjat, după ton, bodyguardul din tren, rezemat de perete, care contempla un grup de tinere. „Nu, doamnă, mai aveți.“ Fără detalii inutile.