Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Spațiul educației și ideea schimbării

Spațiul educației și ideea schimbării

Mai sunt doar câteva luni până când, la finele acestui an, se vor împlini exact trei decenii de la Revoluția din decembrie 1989. Dincolo de etichetele aplicate acestui eveniment – revoluție, revoltă populară, lovitură de stat militară (dosarul revoluției optează pentru aceasta din urmă, fără a sesiza contradicția în termeni) – momentul 1989 reprezintă un reper istoric, o bornă esențială în destinul României postbelice, schimbându-se sistemul politic, de la cel de tip totalitar la unul democratic. În toate aceste decenii am lucrat exclusiv în învățământ, fie ca inspector școlar, fie ca profesor la catedră, fie, meteoric, ca director al Casei Corpului Didactic Vaslui. Singura filosofie educațională vizibilă în acești șase luștri s-a redus la ideea schimbării. Schimbare cu orice chip, cu orice preț, indiferent de riscuri; la început, pentru a ne despărți radical și repede de trecutul comunist; ulterior, pentru a prelua modele străine și a le implementa, mai reușit sau mai stângaci, pe sol românesc. Mai apoi, din dorința de emancipare, am reușit să facem schimbări de dragul schimbărilor, fapt sesizabil în momentul când rotativa politică aducea în Strada „Berthelot“ un alt ministru al educației, decis să facă tabula rasa din ideile și inițiativele predecesorului pentru a-și impune propriul program reformist, adică un program al schimbării. Unul dintre sloganurile cele mai uzitate în perioada post-decembristă a fost tocmai „Vrem schimbare!“. Un altul, cu o semantică discutabilă, sună așa: „Vrem să ne luăm România înapoi!“ – ceea ce semnifică tot schimbare. Provizoratul politico-social, prelungit dincolo de orice limită, a făcut să trăim sentimentul că ne aflăm mereu în tranziție, în căutarea iluzoriei luminițe de la capătul tunelului. Ea nu se zărește nici acum, dar speranța noastră rămâne intactă că într-o bună zi va deveni palpabilă.

S-au schimbat majorități politice parlamentare, s-au schimbat guverne, au „căzut“ cabinete, s-au schimbat liderii, s-au modificat substanțial coordonatele principalelor domenii ale vieții economico-sociale: industria, agricultura, transporturile, serviciile, poșta, telecomunicațiile, cultura, sănătatea, educația. Acest din urmă domeniu a suferit nenumărate convulsii și prefaceri, reforme și contrareforme, într-un iureș ce nu a contenit nici astăzi. Un prim aspect este acela referitor la legislația școlară, spațiu al celor mai acute contestări, controverse, negări, polemici și amendamente. Nu avem încă – la 30 de ani de la prăbușirea sistemului politic totalitar – o lege a educației impecabilă ca logică internă, echilibrată, solidă, convingătoare, valabilă pe teren mediu și lung. Fiecare construcție legislativă a fost pusă sub semnul întrebării, contestată și modificată la prima schimbare politică de macaz. Procedura mioritic-dâmbovițeană ține de spațiul fatalității și al hazardului. A „dispărut“ statutul personalului didactic, cel pus în operă acum mai bine de 20 de ani, în schimb s-a adoptat statutul elevului și – deși n-a întrunit adeziuni unanime – este și astăzi operațional. Că nu este respectat peste tot în literă și în spirit este la fel de adevărat. În răspăr cu prevederile lui limpezi, unii elevi continuă să fie violenți în școală ori în proximitate, consumă alcool, încearcă drogurile, fumează. Ultima plăcere adolescentină (tabacul) a început să fie privită cu îngăduință ori cu indiferență, de vreme ce toate consilierile, expunerile, discuțiile moraliste, filmulețele educative n-au avut efectul scontat.

În domeniul curricular, „vocația“ schimbării s-a manifestat cu vigoare imediat după revoluție și nu și-a epuizat resursele nici astăzi. Practic, este un „șantier“ deschis despre care se pronunță cine vrea și cine poate. Se analizează și se discută încă planurile cadru și oportunitatea introducerii unor discipline noi și scoaterea altora; sunt în dezbatere programele școlare, socotite aproape unanim stufoase și etern susceptibile de aerisire, dar minunea nu s-a produs încă. Manualele alternative, „vedetele“ dezbaterilor publice cu ani în urmă, nu mai suscită astăzi un interes special. Despre manuale nu se mai vorbește aproape deloc; este posibil ca analiștii să fi obosit. Ele rămân imperfecte și, în unele privințe, depășite de evoluția tehnologică actuală și de explozia informațională. Să ne așteptăm la noi schimbări curriculare în viitorii ani, în spiritul unui început continuu, omologat cu strălucire de perioada postdecembristă.

Va suporta noi schimbări structura preuniversitarului românesc. Proiectul Ministerului Educației Naționale, propus recent spre dezbatere publică, modifică segmentarea ciclurilor școlare (preprimar, cu dispariția clasei pregătitoare, primar, gimnazial și liceal, trecerea clasei a IX-a la gimnaziu ș.a.). Nici formatul bacalaureatului actual nu mai este satisfăcător și trebuie regândit. Cu această ocazie, poate că se va consfinți prin lege promovarea bacalaureatului cu media 5,00 (ca și la evaluarea națională) și nu cu media 6,00, ca până acum.

Caruselul schimbărilor a avut mereu un sens unic – de sus în jos: miniștri, inspectori școlari generali și adjuncți, directori de școli și licee, directori de CCD. A fost modificată continuu fișa de evaluare pentru obținerea gradației de merit și, deopotrivă, fișa anuală de evaluare a cadrelor didactice, dar nu în direcția simplificării, ci a complicării. Nu există perimetru al educației care să nu fi fost atins de vântul schimbării. De aici și acuza că elevii și profesorii au devenit „cobaii“ sistemului, victimele unui experiment fără sfârșit.

Nimeni nu poate nega dialectica schimbării. Dar a o transforma în unică filosofie educațională este inacceptabil. Odată și odată, ar trebui să se așeze lucrurile în matca normală, opusă provizoratului, ceea ce presupune legislație școlară stabilă, principii corecte de evaluare a personalului didactic, un curriculum coerent și general acceptat pe toată acolada preuniversitarului, o delimitare definitivă a segmentului învățământului general obligatoriu și a celui consacrat învățământului opțional, respectiv, a învățământului liceal și a celui profesional, reevaluarea tuturor manualelor alternative și înlocuirea celor anacronice, conferindu-li-se o valabilitate de cel puțin zece ani, fixarea unui program național riguros de formare continuă a cadrelor didactice, revizuirea programelor pentru definitivat, gradul al II-lea și gradul I, acum încremenite în proiect.

Un cititor de bun-simț s-ar putea întreba, poate pe bună dreptate: „De ce sunt atât de rele schimbările prea dese?“ Pentru că personalul didactic își pierde încrederea în stabilitatea sistemului de educație. Unii dintre profesorii pe care îi cunosc au dobândit un fel de intoleranță la schimbare. Este o reacție psihologică firească. Efectul este unul nedorit: respingerea noului, sastisirea, dezamăgirea, dezaprobarea, negația mai mult sau mai puțin vehementă. Nu se poate realiza o reformă profundă a niciunui sistem (politic, economic, militar, educațional) dacă o soluție novatoare este înlocuită repede cu alta, apoi cu alta ș.a.m.d. Oamenii speră să ajungă la un capăt de drum, să facă un bilanț și să pornească mai departe bizuindu-se pe bornele fixate anterior.

A o lua sisific de la capăt e tot ce poate fi mai rău când vrei să construiești durabil. Parafrazând un slogan al străzii, vom spune că România merită mai mult. Nu doar un etern provizorat…

Teodor PRACSIU