Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Starea şcolii pe reţelele de socializare

Starea şcolii pe reţelele de socializare

Nu mai e de multă vreme o noutate faptul că starea şcolii preuniversitare stârneşte discuţii, temeri, polemici, îngrijorări. Nici măcar omul comun, neimplicat în problemele societăţii româneşti, nu mai crede că lucrurile ar merge bine la şcoală. Nu mai de mult decât săptămâna trecută, o persoană trecut de cincizeci de ani afirma plină de convingere că ea ştie mai multă carte ca unul care termină azi liceul, deşi ea/el nu făcuse la vremea lui decât opt clase. Afirmaţia pare o enormitate, ieşită din străfundul unei ignoranţe proverbiale. Şi totuşi, nu poţi evita o anume uimire că un om, altminteri normal, poate să facă asemenea afirmaţii. Cumva la alt pol, un paznic de la un liceu din Capitală comenta comportamentul elevilor, faptul că unii veneau la şcoală la ora zece, fiindcă „nu se pot scula, domnule!“, iar alţii pleacă de la şcoală pe la ora 11.00 pe motivul (adevărat sau doar inventat!) că nu fac ore.

Dincolo de asemenea exemple, există însă rapoartele anuale despre starea şcolii, pline de date şi grafice colorate, elaborate parcă sub semnul convingerii de nezdruncinat că aceste rapoarte sunt mai adevărate şi mai importante decât realitatea însăşi. Până şi raportul ultimului ministru al învăţământului despre activitatea lui din ultimele șase luni a fost parcă născut din aceeaşi convingere, fiindcă nici el şi nici alte asemenea rapoarte nu au ceea ce s‑ar putea numi identificări fără dubii ale prioritizării problemelor critice ale şcolii şi elaborarea de măsuri pentru remedierea lor. Nu‑i mai puţin adevărat însă că, în momentul în care apar proiecte şi bani europeni, apar ca prin farmec şi „problemele critice“, iar dacă ele nu ar exista atunci, cu siguranţă că ar fi inventate. Simptomatic este proiectul‑mamut privind perfecţionarea cadrelor didactice, menit să dea „ştiinţă“ celor circa 50.000 de profesori. În acest caz, nu problema este inventată, calitatea profesională a cadrelor didacfice fiind tot mai mult un subiect critic în România de azi, numai că modul în care se acţionează rămâne unul condiţionat de aceeaşi bani europeni. Fiindcă, altminteri, nu se face mai nimic ca formarea profesională iniţială a celor care vor deveni profesori să dobândească o altă ţinută şi să redevină o formare specific‑riguroasă pentru profesorul de mâine, masteratul pedagogic trebuind să devină, în acest caz, şi în contextul de azi al sistemului de studii universitare, obligatoriu.

Dar dacă rapoartele privind starea şcolii (ale inspectoratelor sau ale ministerului) arată ca şi cum lucrurile ar fi aproape normale, starea şcolii, surprinsă punctual, pe unele reţele de socializare pe care postează profesori, părinţi şi uneori elevi, pare mult diferită de imaginea de ansamblu. E suficient să urmăreşti timp de o săptămână diversele postări pe unele reţele de socilalizare care au site‑uri dedicate şcolii, precum „Dascăli.ro“.Profesori şi părinţi împreună pentru Educaţie“ sau „Dragă şcoală, noi, părinţii cerem schimbare autentică“ pentru ca impresia produsă, cel puţin la prima vedere, să nu fie alta decât una de criză acută şi prelungită a sistemului. Este vorba despre faptul că site‑urile în cauză cumulează zeci de fapte negative din viaţa cotidiană a şcolilor preuniversitare care surprind, dezamăgesc, atrag atenţia asupra scăderii calităţii educaţiei, întărind convingerea subsidiară că eşecurile individuale ale elevilor se datorează în primul rând unor factori, exteriori, nefiind, decât cu totul excepţional, consecinţa unui comportament individual lipsit de răspundere sau a unei lipse de implicări a părinţilor.

Dar iată una dintre consemnările recent apărute pe site‑ul „Profesori şi părinţi împreună pentru Educaţie“, săptămâna trecută nefiind una de excepţie, ci mai degrabă una fără prea multe evenimente. „Aseară am participat la şedinţa cu părinții elevilor de clasa a V‑a din care face parte și băiețelul meu cel mic, scrie un părinte. Timp de o oră s‑a explicat ce NU au voie să facă copiii, ce sancțiuni se vor aplica în caz că nu se vor repecta regulile impuse!!!! Dragii mei, în ce ţară trăim? În ziua de azi, la şcoală, totul este făcut sub împeriul fricii, al temerii să nu cumva să greşeşti că va urma sancţionarea sau mustrarea în faţa clasei!!! O oră în această minunată ședinţă a fost ca un exerciţiu la impuse!! Mă uitam în jurul meu şi vedeam cum părinții stau nemișcaţi în bancă, fără să intervină şi să spună ceva, şi mă gândeam la copiii care sunt puşi efectiv la colţ de această atitudine a profesorilor și cărora li se frâng aripile înainte să încerce să‑și ia zborul. Cu siguranţă, dacă nu am fi deciși să plecăm din țară, m‑aş fi revoltat și, cu siguranţă, aş fi spus tot ceea ce era de spus… începând cu temele scrise la materiile gen muzică, desen, sau cu temele interminabile la română sau matematică de pe o zi pe alta, fără să iei în considerare că acel copil mai are și alte ore la care trebuie să se pregătească pentru a doua zi sau că acel copil are nevoie și de timp liber pentru a face și ceea ce îi place (subl. ns.). De șapte ani de când am copiii în şcoală, vă pot spune cu mâna pe inimă că, în fiecare an, atitudinea celor din învăţământ faţă de copii devine mai agresivă, iar multitudinea de acorduri pe care părintele trebuie să le dea pentru auxiliare, pentru activităţi, pentru acțiuni ale primăriilor denotă și îngrădirea şi presiunile la care sunt supuse cadrele didactice de către cei care coordonează învăţământul în aceasta tară. Mai nou, semnezi că NU vrei programul laptele și cornul deoarece nu au personal care să se ocupe de asta. S‑au gândit că sunt sute de copiii chiar și în București pe care acest program îi poate face fericiți????“

Am reprodus aproape integral postarea de pe FB pentru că ea devoalează, din perspectiva unui părinte, tare ale şcolii, vechi, rezolvate doar pe hârtie, dar nerezolvate în fond (problema temelor pentru acasă, de exemplu!), ceea ce nu pare să denote altceva decât o anume prelungită paralizie a sistemului, în ciuda faptului că au fost făcute progrese serioase atât în dotare, cât şi investiţii în pregătirea profesorilor. Rămâne însă ca un fel de „dat“ negativ incapacitatea acestuia de a rezolva chestiuni punctuale, dar vitale, incapacitate datorată între altele unui grad ridicat de inerţie a corpului profesoral, inerţie explicabilă cel mai bine prin statutul social al acestuia.

Postarea dezvăluie, de altfel, indirect, şi lucruri mai ascunse care privesc condiţia profesorului de azi, necesitatea pe care acesta o resimte de a se „apăra“ în faţa a ceea ce am putea numi dezechilibru dintre drepturi şi îndatoriri, vizibil în întreaga societate românească. Şcoala pare a apărea şi în această postare sub semnul unui asediu continuu din partea unei societăţi imature, obsedată de „drepturi“ şi indiferentă sau de‑a dreptul ostilă atunci când vine vorba despre îndatoriri.

P.S. Este în acelaşi timp destul de evident că postarea în cauză presupune şi o anume dorinţă de epatare a autoarei exprimată în enunţuri ca acestea „Mă uitam în jurul meu și vedeam cum părinții stau nemișcaţi în bancă, fără să intervină şi să spună ceva şi mă gândeam la copiii care sunt puşi efectiv la colţ de această atitudine a profesorilor și cărora li se frâng aripile înainte să încerce să‑și a zborul“. Fiindcă e greu de crezut că acele aripi erau frânte chiar în acea şedintă cu părinţii, fiind mai probabil că în acea şedinţă se încerca stabilirea, prin trimitere la reguli şi norme, a unor relaţii marcate de rigoare între şcoală şi părinţi.

Adrian COSTACHE