Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Statuia de marmură printre nisipuri mișcătoare

Statuia de marmură printre nisipuri mișcătoare

Stauia de marmuraCelebritate în domeniul fizicii teoretice, autorul primei lucrări, în 1905, despre teoria specială și generală a relativității, Albert Einstein (1879-1955) este recunoscut și ca un mare umanist, care a abordat în scrierile sale probleme civice stringente ale secolului: libertatea, justiția socială, educația, religia, respectul pentru demnitatea ființei umane. Instaurarea în 1933 a regimului național-socialist în Germania îl determină pe marele savant să părăsească țara natală și să se stabilească, până la sfârșitul vieții, la Princeton, în Statele Unite ale Americii, de unde vocea sa se auzea neîngrădit. În mai multe studii din volumul „Cum văd eu lumea” (Editura Humanitas, 2000) fizicianul și filozoful tratează problemele educației școlare. Premisele unora dintre ele sunt aniversările predecesorilor „care și-au câștigat merite deosebite în dezvoltarea vieții culturale”. Oricare generație tânără, consideră savantul, este datoare nu numai să aducă un cald omagiu înaintașilor, ci să preia și să înnoiască cunoașterea moștenită de la aceștia. Zestrea tradiției se aseamănă „cu o statuie de marmură așezată în deșert și mereu amenințată de nisipurile mișcătoare. Mâini harnice trebuie să trudească neîncetat, pentru ca marmura să continue să strălucească permanent în lumina soarelui”. Luminile spiritului umanist sunt trebuitoare și în limpezirea multor aspecte ale învățământului românesc de astăzi.

 

 

Educația, problema cardinală
Azi, nivelul cunoașterii și complexitatea vieții sociale atribuie școlii pârghia hotărâtoare pentru transferarea valorilor tradiției de la o generație la cea următoare. Dar o instruire mecanică produce efecte formative minime. Cunoștințele sunt noțiuni inerte, moarte, pe când școala este chemată să slujească viața. Societatea umană nu este numai suma unor indivizi necesarmente valoroși prin capacitate de gândire și acțiuni independente, ci o structură care atestă valorile, recunoscute prin menirea lor de a contribui la propășirea generală. O învățare activă presupune existența unei motivații puternice la baza oricărui proces de instrucție, stimul ce izvorăște din natura psihică a tânărului, la rându-i educabilă cu aportul familiei, al mediului social și acțiunea sistematică a instituțiilor didactice.

Pentru înfăptuirea unui ideal educațional de genul formării unei personalități umane multilateral instruite, libere și creatoare, una și aceeași muncă poate avea, în spiritul gândirii lui A. Einstein, trei categorii de stimuli: teama și constrângerea, dorința ambițioasă de autoritate sau interesul sincer pentru cunoaștere. Învățarea din teamă și constrângere, cea mai contraproductivă, este un stimul opresiv care duce la o instruire conjuncturală, insuflând tânărului supunere, umilință, o stare de servitute. Este caracteristică orânduirilor și statelor despotice.

În schimb, dorința ambițioasă de afirmare și autoevidențiere dezlănțuie mult mai eficient resorturile constructive, nu fără a devia pe traiectorii destructive. Manifestarea angajamentelor lăuntrice de autodepășire și performanțe personale rămâne pozitivă, dar, în măsura în care scopul devine surclasarea și dominarea altora, poate semăna cu lupta sălbatică pentru existență, în viziunea darwinistă a selecției și evoluției speciilor. Produce dezechilibre și contravine armoniei sociale. Exacerbarea țelului individualist, aspirația de a fi cotat „om de succes”, în sensul vedetismului promovat astăzi copios de mass-media, ilustrează mentalități egoiste, afaceri lipsite de scrupule, o răsturnare a valorilor. Într-o asemenea oglindă deformatoare „omul de succes este cel care primește mult de la semenii săi, mai mult decât echivalentul serviciilor făcute de el”. După legea bunului-simț etalarea proprietăților imobiliare și mobiliare, succesul exterior, luxul, epatarea la evenimente din cele mai sobre, cum ar fi ceremoniile religioase sau înmormântările, sunt țeluri banale, demne de dispreț. Cu adevărat „valoarea unui om trebuie văzută în ceea ce dă el societății, și nu în ceea ce este capabil să primească”.

Un nume pentru speranță
Superior tuturor, imboldul cel mai important pentru activitatea în școală și în viață este plăcerea de a munci. De aici emană bucuria produsă de rezultatele strădaniei oneste și conștiința valorii acestor rezultate pentru sine și pentru semeni. O societate se clădește pe temelii trainice dacă membrii ei militează pentru binele comun, pentru adevăr și pentru frumos. Asemenea virtuți îi solidarizează în fapt pe meseriașul, specialistul, cercetătorul sau creatorul artistic într-o societate prosperă prin aportul și beneficiul reciproc. Liantul trebuie să se cristalizeze din școală. Latura educativă, prioritară în orice proces didactic, constituie terenul fertil pe care vor germina cunoștințele, zestrea cognitivă, afectivă și volițională pe care tânărul o primește.

Insuccesele din școala românească de astăzi, semnalate cu insistență de mass-media, fie că sunt examene ale elevilor, fie că sunt ale profesorilor, dezvăluie precaritatea educației. Cele mai grave lacune privind starea critică a societății în care învățământul și știința de carte nu mai valorează cine știe ce, specializările, inclusiv cele de grad universitar, nu mai au relevanță pe o iluzorie piață a muncii, iar munca se transformă într-un fel de corvoadă, mai umilitoare în propria țară decât în pribegie printre străini. Senzația că ne aflăm în impas și am ajuns într-o fundătură ne copleșește tot mai sufocant, cu toate că unele evenimente pozitive nu ne ocolesc. Pe ce să ne mai bizuim după ce din cutia Pandorei s-au răspândit toate relele posibile? Mai are speranța vreun nume? Are, iar numele ei interferează cu școala, după cum citează Einstein însuși: Educația e ceea ce îți rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat la școală”.

Liviu IOANI

P.S. Treceam zilele trecute prin dreptul unei școli generale dintr-un municipiu al județului Brașov. Unitatea a beneficiat nu demult de un program de reabilitare, finalizat cu succes la începutul anului 2010. Clădirea și-a adăugat încă un etaj, numărând acum trei niveluri, s-au consolidat pereții, a fost schimbat acoperișul, toată instalația sanitară și electrică, termoficarea. S-a înlocuit toată tâmplăria, montându-se uși interioare și ferestre noi, din lemn de bună calitate, vopsit frumos, aspect care s-a păstrat. Trecând acum prin fața acestei școli, am văzut toate geamurile de la parter scoase, întrucât urmează a se monta în locul lor altă tâmplărie, cu geam termopan. Se justifică oare? Nu-i un capriciu generator de risipă ca la un interval de trei ani de reabilitarea generală să casăm achizițiile funcționale numai ca „moda” trecătoare să ne sară în ochi?