„Noi îndrăznim să promitem o didactică mare, adică o artă universală de a învăţa toate pe toţi. Şi anume de a învăţa în mod sigur, cu succes; iute, se înţelege, însă fără greutate şi dezgust pentru învăţător şi şcolar, ci, dimpotrivă, cu plăcere pentru amândouă părţile; temeinic, nu superficial şi cu scop numai formal, ci aşa încât şcolarii să ajungă la o cultură ştiinţifică adevărată, să dobândească moravuri curate şi o religiozitate adevărată“ (Comenius, Didactica Magna).
Suprasolicitarea psihică şi intelectuală a copiilor de vârstă şcolară este o temă de stringentă actualitate şi de larg interes pentru diverse categorii sociale şi profesionale, începând cu subiecţii în cauză, elevii înşişi, cărora li se alătură profesori, părinţi, psihologi şi chiar medici, fără a se fi ajuns, totuşi, la o soluţie unanim acceptată. Desigur, complexitatea problemei generează numeroase controverse, iar rezolvarea ei pare să treneze pentru mult timp de-acum înainte, din moment ce se amână realizarea unei reforme de fond a învăţământului, care să aibă în vedere schimbarea radicală a programelor şi a manualelor şcolare, precum şi reorientarea învăţământului, în raport cu dinamica evoluţiei cerinţelor şi necesităţilor societăţii, în prezent.
Nu este o noutate faptul că în cazul elevilor din ciclurile gimnaziale şi liceale, îndeosebi, sarcinile de lucru nu se termină odată cu ultima oră de curs din programul şcolii, urmând încă cel puţin 4-5 ore destinate rezolvării temelor obligatorii pentru acasă. De aceea, nu este de mirare că mulţi dintre ei consideră activitatea şcolară o corvoadă generatoare de stres, insatisfacţii şi frustrări, iar atitudinea lor faţă de învăţătură devine de multe ori refractară. Situaţia aceasta nu poate fi ignorată de societate şi numeroasele semnale din partea experţilor în educaţie se referă la regimul de muncă extenuant, care prejudiciază sănătatea copiilor, afectaţi tot mai des de insomnii, oboseală cronică, migrene, pierderi în greutate etc. De multe ori, aceste consecinţe nefaste sunt ignorate, prioritare fiind satisfacţiile de moment, concretizate în note mari, premii la olimpiade şi concursuri, succese la examene etc.
Analizând fenomenul din perspectiva cauzelor care conduc la menţinerea acestei stări critice a învăţământului românesc, vom observa că există o corelaţie intrinsecă între mai mulţi factori cu rol decizional. În primul rând, aşa cum observam anterior, Ministerul Educaţiei trebuie să aibă în vedere că reformarea sistemului trebuie să pornească de la reformularea conţinuturilor programelor şi manualelor, rămase în esenţă neschimbate în ultimii 12 ani. În ciuda numeroaselor luări de poziţie în acest sens, materiile de studiu sunt în continuare greoaie, abundând în informaţii inutile şi neadecvate întotdeauna nivelului de înţelegere specific categoriei de vârstă căreia i se adresează. Prin urmare, copiii şi tinerii sunt nevoiţi să memoreze cantităţi uriaşe de cunoştinţe pur teoretice, fără aplicabilitate practică, din moment ce multe dintre ele nu le vor fi de folos niciodată în cariera aleasă şi nici în viaţă. Eşecurile din ultimii ani de la examenul de bacalaureat nu trebuie puse doar pe seama lipsei de interes faţă de învăţătură a candidaţilor, excluzându-se erorile şi disfuncţiile persistente în structura de organizare a sistemului. Din păcate, cei care gestionează managementul educaţional rămân deocamdată la convingerea că singura măsură de prevenire a acestui fenomen nedorit constă în suplimentarea volumului de informaţii şi a numărului orelor de studiu. Să nu pierdem din vedere nici activităţile din programa extracurriculară, olimpiadele şi concursurile şcolare, care presupun de asemenea un consum sporit de timp şi de energie. În conformitate cu Regulamentul de organizare, aceste forme de activitate au menirea să promoveze spiritul competitiv, să stimuleze interesul pentru anumite domenii ale cunoaşterii şi, nu în ultimul rând, să descopere talentele şi aptitudinile speciale pentru anumite discipline. În realitate, lucrurile se prezintă puţin diferit, din moment ce interesele trioului elev-părinte-profesor nu converg întotdeauna. În clasele gimnaziale, se ştie că părinţii exercită presiuni asupra propriilor copii să participe la olimpiadele de matematică şi de limba română, indiferent de vocaţia şi de dorinţa acestora, considerându-le obiecte de bază, iar profesorii sunt condiţionaţi la rândul lor, în obţinerea unor drepturi salariale, de numărul şi de calitatea rezultatelor, drept care acţionează de cele mai multe ori în forţă, impunând un ritm alert şi plusând, până la limita imposibilului, volumul de muncă.
Este limpede că avem de-a face cu o criză a sistemului, care impune luarea unor măsuri radicale. Căutând exemple în altă parte, vom constata că în ţările de frunte ale clasamentului educaţiei mondiale, precum China şi Finlanda, relaxarea şi descongestionarea programului de studiu individual a devenit o prioritate pentru întreaga societate. Din păcate, în România, lucrurile stagnează la polul opus, iar ordinul recent emis de Ministerul Educaţiei rezolvă doar parţial situaţia, prezentându-se mai mult ca o recomandare adresată profesorilor de a diminua temele pentru acasă, lăsând la latitudinea acestora ce şi cum să facă acest lucru. Supraîncărcarea elevilor rămâne în continuare o temă de examen pentru societate şi pentru conducerea Ministerului Educaţiei. Deocamdată avem promisiuni.
Prof. Victor ANDREI,
Liceul Teoretic Jean Bart, Sulina