Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » „Surprizele” domnului ministru

„Surprizele” domnului ministru

1 pag 5 susNici nu s-au stins bine ecourile ultimei Ordonanţe de Guvern care re-structurează învăţământul preuniversitar, modificându-se iar Legea 1/2011, şi dându-ne cu această ocazie şi o perspectivă măreaţă a Educaţiei prin introducerea şcolii obligatorii de 11 ani, când, iată, o nouă „surpriză” vine din partea aceluiaşi MEN şi a aceluiaşi ministru, Remus Pricopie…

Domnia sa ne anunţă în stilul sobru, caracteristic de-acum, intenţia actualei conduceri a Ministerului de a trece, începând cu 2014-2015, în România, la învăţământ obligatoriu de 12 ani… Intenţia Europei, care îşi are, desigur, „faliţii ei”, este aceea de a face învăţământ obligatoriu de 12 ani până la sfârşitul anilor 2020!… România, o ţară cu viziuni moderne, a înţeles însă mai devreme avantajele enorme pe care investiţia în Educaţie le poate aduce!… Şi de aceea a decis să „ardă etapele”… Precum odinioară generaţia de „bonjurişti” de la 1848…

Mai mult, România îşi va extinde învăţământul obligatoriu de 12 ani în… jos. O facilitate în plus!… Cu alte cuvinte, copiii vor fi integraţi obligatoriu în şcoală începând cu vârsta de 5 ani, grupa mare de la grădiniţă devenind din 2014-2015 obligatorie…

Lăsând însă deoparte micile noastre şarje (ne-am fi putut amuza, poate, şi auzind „motivul”, „nota de fundamentare” pentru care şcolarizarea va începe la 5 ani: în unele ţări ale Europei, ni s-a spus, şcoala începe chiar şi mai devreme! – citat aproximativ, argument imbatabil!)… Părăsind, aşadar, tonul de glumă, este limpede că problema este una serioasă şi merită toată atenţia. Am pledat nu demult într-o însemnare pentru reducerea vârstei de şcolarizare, după ce, fireşte, vor fi chestionaţi psihologi, pedagogi, profesori, cercetători… Ideea în sine serveşte o realitate, de-acum tot mai evidentă, aceea a nevoii de „organizare” a fiinţei umane de la vârste fragede. Acum, la 3-4-5 ani, capacitatea de formare a copilului este maximă, metafora copilului-burete nefiind chiar o metaforă. Stimulii senzoriali şi apoi intelectuali funcţionează în mod excepţional acum, câtă vreme „dogmatismul” cunoaşterii oferite de o şcoală destul de înţepenită în sine nu-i reduce creativitatea nativă, maximă în această perioadă… Există, aşadar, toate motivele pentru ca proiectul avan­sat de ministrul Educaţiei să fie viabil… Mai ales că suntem asiguraţi că nu va fi vorba de noi şi mari investiţii câtă vreme grupa mare îşi va desfăşura activitatea tot la grădiniţă. Singura schimbare va fi doar obligativitatea, care în fapt există şi acum, aproape 90% dintre copiii de 5 ani mergând la grădiniţă.

Singurul lucru care ar putea provoca o discuţie ar fi conceptul acelor „X ani de acasă!” – 7, 6, 5?!… Interesant este, de pildă, faptul că în Germania populaţia manifestă o reticenţă specifică şcolarizării prea devreme a seriilor de copii… Motivele pot fi bănuite şi ne trimit la modele culturale: la modul în care se înţelege acum, în postmodernitate, rolul familiei… Nu cred că la noi vor fi ceva probleme în această privinţă. Mai mult, e posibil ca o asemenea discuţie să nici nu aibă loc. Motivele unei asemenea absenţe sunt numeroase, ştiute sau doar bănuite. Cel mai grav probabil este acela care identifică obsedant fenomene grave de destructurare a societăţii româneşti, o neputinţă patologică a coagulării, o absenţă dramatică a valorilor civice… Dar toate acestea sunt teme recurente, care nu par a mai avea vreun ecou…

Proiectul lui Remus Pricopie trebuie realmente sprijinit… În acelaşi timp însă, el trebuie făcut cu respect faţă de societatea românească, atâta câtă mai e!… Vreau să spun că e obligatorie o Notă de Fundamentare care să limpezească lucrurile… E nevoie acolo şi de explicaţii care ar putea fi pe alocuri jenante. De pildă, de ce şi actualul ministru, şi alţi reprezentanţi avizaţi ai PSD (se ştiu ei care!…) au dezvoltat o retorică găunoasă în legătură cu clasa pregătitoare în loc să integreze noutatea în Proiectul pe care acum ni-l dezvăluie Remus Pricopie… Am fi avut noi toţi atunci un teribil sentiment că lucrurile încep să se lege, că Pactul acela uitat chiar din clipa semnării a avut totuşi un sens… etc., etc… În sfârşit, lăsând trecutului reproşurile, vor fi probabil ceva dificultăţi în a se da o coerenţă specifică curriculară ciclului primar, care se va întinde acum pe 6 ani, indiferent cum am numi anii de şcolaritate: grupă mare, clasă pregătitoare, clasa întâi sau a doua!… E probabil cazul organizării „materiei” pe module, ceea ce până acum nu s-a prea făcut. Astfel, primii trei ani de studiu vor deveni de o importanţă capitală, căci acum probabil se vor însuşi deprinderile de bază care privesc calculul elementar, scrisul, cititul etc… Nefiind specialist, nu merg mai departe cu supoziţiile. Observ doar că, chiar şi când ni se dă „mintea cea de pe urmă”, şi atunci avem probleme moştenite din vremea în care nu aveam mintea întreagă…

Dar, dincolo de orice, şcolarizarea devreme ar putea fi o şansă pentru refacerea traseului epistemologic al şcolii româneşti. Sunt convins că există oameni care ar putea contribui cu idei la punerea în practică a şcolii de 12 ani… Nu rămâne decât ca cineva să-i cheme la dialog.

 

Adrian COSTACHE

 

P.S. Personal, ideea unui învăţământ de 12 ani, aşa cum se conturează acum, mi se pare convingătoare. Dar e numai începutul!… Urmează să se deschidă cu adevărat toate cutiile ţinute închise de către politici incompetente. Şcoala românească are nevoie urgentă de un alt „concept”. E vorba de un puternic concept de cultură generală şi de reprezentări valorice… O spun nu doar eu, ci intelectuali de vază ai acestei ţări, ca şi modele de şcolaritate din alte ţări… Trist sau nu, aproape toţi care decid azi în sistem sunt produsele şcolii „celeilalte”, care a avut la vremea cuvenită meritele ei, dar care azi e dramatic depăşită de realităţi… Dar nu faptul că aceştia sunt produsele acelui tip de şcoală e grav, ci neputinţa de a-şi învinge inerţia!… Şi de a convinge într-un sens nou!…

Fireşte, cred, de asemenea, mai departe că Liceul, cu o durată de trei sau de patru ani, trebuie lăsat în pace, iar orice legătură cu învăţământul obligatoriu trebuie tăiată. Liceul sau Colegiul ar trebui să devină cu adevărat în România un segment-cheie al recuperării şcolii ca şcoală exigentă!… Structurarea învăţământului obligatoriu într-o formulă de sine stătătoare, cu certificat sau examen de absolvire, rămâne mai departe un deziderat de politică, ratat din cauza excesivelor orgolii în primul rând, şi a unor interese financiare „criminale” în al doilea rând… Continui să cred că învăţământul rural primeşte o lovitură de moarte prin ultima Ordonanţă de Guvern care priveşte structurarea preuniver­sitarului… O întreagă categorie de populaţie a României, plătitoare şi ea de impozite, este dramatic discriminată… Dar până se vor înţelege aceste reali­tăţi, politicul actual va continua să ne „pros­tească” cu dispreţ!… E ceea ce ştie să facă cel mai bine!…