Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Teama de clemenţă

Teama de clemenţă

Un pericol în faţa căruia ar trebui să fim mereu vigilenţi este acela al exceselor. Ceea ce ni se pretinde sau oferă excesiv produce o dereglare, precum o turbulenţă meteorologică, invazivă, care înlătură fenomenele din ordinea normalului.

În sfera relaţiilor umane, „excesiv“ s‑ar putea traduce prin atitu­dini din categoria dogmatice, radicale, fundamentaliste, extremiste, elocvente în domeniul abstracţiunilor, dar numai ca puncte virtuale de reper într‑un demers practic. Aici, ipostazele se nuanţează şi o privire maniheistă – ori alb, ori negru – ne‑ar da iluzia că ne‑am desprins de teluric şi ne‑am înălţat în lumea celestă a spiritelor pure. Pendulăm între plus şi minus, străduindu‑ne să găsim dreapta măsură din mijlocul tentaţiilor asupra cărora Lucian Blaga reflectează într‑un autoportret liric: „Suflete, prund de păcate,/eşti nimic şi eşti de toate./Roata stelelor e‑n tine,/şi‑o lume de jivine“. Tânjim după o stare individuală echilibrată şi o societate armonioasă, bazată pe principii etice, consfinţite în drepturi şi libertăţi democratice, într‑un cadru legislativ promovator al dreptăţii şi al binelui social.

Justiţia devine un mijloc ce ne apropie de utopie, o proiecţie subiectivă a lumii văzute şi ea prin prisma fericirii personale. Aspiraţia spre un absolut personal ignoră uneori opreliştile comunităţii, fapt pentru care „lex dura“ intervine cu rolul ei punitiv şi curativ. Insist asupra rolului curativ, care s‑ar cuveni anticipat de cel preventiv, ca să aduc în discuţie o atitudine necesară din sfera judecăţilor publice: clemenţa. Ca termen juridic de specialitate, ilustrează atitudinea înţelegătoare a legiuitorului faţă de o faptă penală, analizată în strânsă conexiune şi cu un şir de împrejurări atenuante care au generat săvârşirea ei. Dincolo de teritoriul jurisprudenţei, clemenţa se referă, cu destul de mare frecvenţă, la situaţii din sfera educaţiei, a pedagogiei, a conduitei morale, în general. În judecarea abaterilor din comportamentul unui individ în mediul de convieţuire, prin clemenţă înţelegem indulgenţă, îndurare, bunătate, oferirea celui în culpă a creditului de penitenţă, gest de umanitate doveditor că regretă greşeala şi are voinţa de a o îndrepta. Văzută aşa, clemenţa nu absolvă inculpatul şi nici nu‑i subestimează devierile, dar nici nu vrea să arunce asupra lui un stigmat diabolic incurabil, convertit într‑o surclasare irecuperabilă. Se cuvine ca responsabilitatea civică să‑i anime pe toţi cei implicaţi în actul de justiţie. Omul nu‑i lipsit de vulnerabilităţi, dar taxarea acestora într‑o manieră ostilă ori accentuat partizană politic generează excese şi provoacă animozităţi.

Aşa ni s‑au părut protestele stradale din ianuarie şi februarie împotriva proiectelor de ordonanţă guvernamentală privitoare la graţierea unor pedepse şi revizuirea Codului Penal. Propuse în virtutea clemenţei, pentru recuperarea prejudiciului şi ameliorarea situaţiei unor inculpaţi, conform drepturilor omului, iniţiativele au inflamat vrajba şi distorsionat mesajul, receptat ostil ca o complicitate cu infractorii şi corupţii, cu protejarea unor interese „de gaşcă“, de care se face vinovată clasa politică aflată la putere. Situaţii ce evidenţiază şi acum pericolul exceselor, cum nu o dată s‑a petrecut şi în alte vremuri.

Filosoful latin Seneca (4 î.Hr. – 65 d.Hr.) considera drept virtuţi ale vieţii în comun binefacerea, clemenţa, prietenia, în contrast cu opusele lor, care au adus epocii sale abuzuri, atrocităţi, dezastre, cum au rămas în istorie perioadele împăraţilor romani Claudius, Caligula şi Nero. Seneca avertizează asupra primejdioaselor con­fuzii ce s‑ar putea produce între câteva noţiuni morale, cum ar fi clemenţa şi mila pe de o parte, severitatea şi cruzimea pe de alta. Mila şi cruzimea sunt excese degradante pentru fiinţa umană, fără niciun orizont tămăduitor, pe când clemenţa şi severitatea se completează, sprijinindu‑se pe o judecată probatorie obiectivă, în spiritul adevărului şi al şansei de recuperare a individului. „Adevărul vă va face liberi“, iar mântuirea se clădeşte şi pe sentimentul iertării creştine. „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra“, spune Iisus mulţimii pornite să o lapideze pe femeia adulteră. Fără sentimentul clemenţei, păstorul n‑ar mai pleca să caute „oaia pierdută“, nici părintele n‑ar mai aştepta şi nu s‑ar bucura de „întoarcerea fiului risipitor“.

Până să se ajungă la măsurile cele mai radicale, o societate democratică are la îndemână alte, numeroase mijloace de educaţie şi asanare morală a mediului de convieţuire. Şcoala se numără printre cele mai vizibile şi coerente instituţii cu rol educativ, iar constanţa formativă a acţiunilor ei configurează dorita justiţie socială. Amploarea protestelor stradale şi mediatizarea lor (tele‑) excesivă, ca un mare scandal, dovedeşte că societatea românească a acumulat mari frustrări. Foarte numeroase izvorăsc din sfera justiţiei, cu toată gama ei de instituţii „independente“ şi funcţionari publici dintre cei mai bine plătiţi din bugetul statului, dar care n‑au reuşit o viziune convergentă asupra idealului de libertate în ochii cetăţeanului. Suspectarea de excese, parada de încătuşare şi încarcerare, senzaţia că se plătesc poliţe politice sau orgolii personale exercitate despotic au dat unor procese impresia de vendetă şi dirijare a lor de către forţe obscure, interesate politic.

Manifestaţia stradală acutizează tensiunea, dar nu o poate soluţiona, nici în dictatură, nici în democraţie, ba, mai grav, o poate deturna. Prin vâltoarea doleanţelor am revăzut aievea scena mulţimii întărâtate din nuvela Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi, în care se striga „Capul lui Moţoc vrem!“. Ceva similar răzbătea şi din protestele spontane ale multora, instigatoare la răfuieli instinctuale, împotriva a ceea ce era socotit „gaşcă de politicieni“. Pe un site, portretul prim‑ministrului era afişat la categoria „lichele“, apelativul „Hoţii!“ era adresat tuturor, şi numai sentinţa „DNA, să vină să vă ia!“ era invocată pentru a institui justiţia supremă, precum în Evul Mediu Inchiziţia apăra puritatea credinţei divine. Radicalitatea devenea duioasă şi eminamente paşnică prin prezenţa în Piaţa Victoriei a unor părinţi cu copii de mână, dar nu lipsită de riscuri prin prezenţa la ore târzii a grupuri de şcolari (vârsta minoratului era vizibilă) cuprinşi în exuberanţa fonică şi ţopăind a entuziasm ca la reuniuni disco. Începuse vacanţa intersemestrială şi cum „este interzis a primi teme pentru acasă“, rămâne timp pentru nocturne.

Liviu IOANI

Addenda

  1. În municipiul transilvan unde locuiesc, la vreo trei zile după ce clocoteau protestele în marile oraşe, au început şi ecourile locale. De pe trotuarul din faţa blocului meu se înalţă voci, se aud paşi, sunet de fluiere şi vuvuzele. Din grupul eterogen de tineri în mers, între care o bună parte şcolari, mult sub vârsta majoratului, răsunau în nocturnă cunoscute lozinci: „Dacă vă pasă,/Să ieşiţi din casă“, după care „DNA, să vină să vă ia!“. De‑o parte şi de alta a străzii erau case şi blocuri de locuinţe. Abia spre capătul dinspre şoseaua principală se aflau câteva cabinete medicale şi o prăvălie. Cui îi era adresată ameninţarea?
  2. O vecină de scară, consecvent bisericoasă, îi compătimeşte pe cei ieşiţi în stradă (la TV) să îndure frigul, „ca să ne izbăvească de cel rău“. Prevestirile ei rămân alarmante: „Ce ne vom face, domnule, când vor năpădi toţi vagabonzii, hoţii, violatorii şi ucigaşii cărora li se va da libertatea să acţioneze?“. Îmi promite că‑mi va da câteva broşuri despre Apocalipsă.