Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Teme actuale: tema pentru acasă

Teme actuale: tema pentru acasă

5-2 susUn articol recent, semnat de Cristina Ştefan, profesoară la Colegiul Spiru Haret, din Bucureşti, readuce în atenţie una dintre mereu actualele teme ale şcolii preuniversitare: tema pentru acasă. Profesoara de la Spiru Haret încearcă o tratare a acestui aspect al şcolii pe „toate feţele”, avertizându-ne inclusiv asupra faptului că acest aspect al învăţării ar putea fi chiar „asociat cu practicile comuniste opresive”. Mărturisesc că, dacă celelalte „ipostaze” în care se poate afla tema pentru acasă mi s-au părut convingătoare, înţelegerea acestui ultim aspect mi-a scăpat. De fapt, ce legătură ar putea fi între tema pentru acasă şi comunism (dacă e vreuna!) nu e problema Cristinei Ştefan, ci a acelor categorii de „democraţi” pentru care prezenţa uniformei în şcoală sau existenţa unor regulamente riguroase, ca şi instituirea/menţinerea unor „coduri pe verticală” ale şcolii, ar putea fi tot parte dintr-un comunism al umilirii fiinţei umane. Sau a celor pentru care parteneriatul profesor-elev presupune un fel de „tragere de şireturi” a elevului cu profesorul, şi invers, vizibilă uneori în atitudini (atitudinea profesorului care stă în timpul lecţiei cu fundul pe catedră, de exemplu, devenind astfel un „profesor cool”!) sau mai ales în amestecul de limbaje profesor-elev, având drept consecinţă perturbarea gravă a „codurilor comunicării”. De altminteri, toate aceste „idei răsuflate” cu privire la asocierea uneori a oricăror impuneri de norme cu societăţile de tip comunist, autoritare, mi se par a fi unele dintre cele mai stupide atitudini generate de aşa-zisa democraţie, de ceea ce în fond este suferinţa noastră vizibilă: o democraţie a „formelor fără fond” pe care prea multă lume o identifică cu „fac ce vreau” sau cu „asta-i regula mea”.  Dar nu acesta este subiectul însemnărilor de faţă.

Inventarul pe care-l face Cristina Ştefan tipologiilor posibile ale temelor pentru acasă „acceptabile” este aproape complet şi simt nevoia să-l reproduc aici în parte: sunt teme, zice Cristina Ştefan, care vin „în completarea unei probleme rămase neelucidate” în timpul orelor de clasă. Pot fi date, pe altă parte, teme pentru acasă camuflate în „haina agreată a proiectului”, aşa cum sunt teme care nu trebuie făcute neapărat pentru data viitoare şi care presupun asumarea unei anume experienţe de studiu, şi nu numai, înainte de rezolvarea lor. În categoria „temelor acceptabile” ar intra, evident, şi teme care ar antrena creativitatea, opuse temelor „de rutină” şi care oferă celui în cauză ocazia „de a exprima puncte de vedere personale, coerente, într-un context teoretic bine precizat”. În sfârşit, ne mai spune autoarea, foarte frumos, tema pentru acasă ar putea fi, dincolo de rolul ei de a „consolida continuitatea dintre ora de curs şi orele de studiu” şi „o poartă deschisă de către şcoală către viaţa reală, nuanţată cu semnificaţii metafizice”.

Iată, aşadar, o tipologie a unor teme pe care elevii le-ar accepta „cu bucurie” fără ca ele să mai fie astfel o activitate de rutină care „exersează conformismul”. Dar de fapt ce înseamnă conformism în învăţare? Şi de ce celelalte teme, cu care şcoala era obişnuită, ar fi neapărat o activitate de rutină? Şi mai departe: ce înseamnă activitate de rutină în învăţare? Faptul că un elev de clasa a IX-a nu ştie tabla înmulţirii înseamnă, întreb eu cumva ironic, că el a fost ferit de activităţi de rutină?!… Şi de conformism în învăţare?!…

Întrebări, întrebări!… Dar ceea ce este important în această discuţie este faptul că „tema pentru acasă” este o problemă suficient de importantă, iar criza prin care aceasta trece a fost „rezolvată” din nou, ca atâtea altele, de către Minister cu aceleaşi reflexe de tip birocratic. E un fel de a spune că onorabilii miniştri ai Educaţiei au avut grijă să dea din când în când câte un ordin prin care să reglementeze această activitate şcolară, făcând precizări de genul: nu daţi teme pentru vacanţe; nu daţi teme de vineri pe luni; nu daţi teme pentru care să fie nevoie de mai mult de o oră şi jumătate pentru rezolvare. Şi lista de ordine de ministru ar putea continua. În realitate, sub umbrela realei sau imaginarei supraîncărcări a elevului, tema pentru acasă a fost împinsă undeva într-o zonă gri a activităţii şcolare, descurajante pentru toată lumea: profesor, părinte, elev. Şi asta în condiţiile în care tema pentru acasă ieşise totuşi într-o anumită măsură dintr-o rutină reală şi începuse să dobândească aspecte, laturi discriminatorii pozitive. Se discuta deja în anii ’90, dacă nu chiar mai devreme, de „tema diferenţiată”, de „tema facultativă” sau de „tema la alegere”. Şi nu ştiu dacă acest lucru era descoperirea „noilor pedagogii”, constructiviste sau nu, ori a „noilor psihologii”, cognitive sau nu. Ele erau mai degrabă câştiguri ale practicii didactice aşezate, care resimţise nevoia de a ieşi dintr-o tipologie obosită a temelor pentru acasă şi care acumulase experienţe folositoare sistemului. A avut cineva grijă să recupereze aceste dezvoltări? Mai degrabă nu, fiindcă în heirupismul reformator al miniştrilor postdecembrişti acestea au fost pierdute pe drum. Întrebarea rămâne totuşi retorică, deşi un răspuns am dat. Oricum, în loc ca sistemul să beneficieze eventual de o „Metodologie a temei pentru acasă” (poate că chiar era nevoie, în condiţiile de improvizaţie şi crize repetate, de o metodologie coerentă şi cuprinzătoare!), ne-am pomenit şi aici cu fel de fel de „idei”, de „iniţiative” care de care mai „democratice”. Şi, iată, azi, după mai bine de două decenii şi după ce tema pentru acasă a eşuat în bună măsură în improvizaţie, lipsă de perspectivă, cu excepţia poate a claselor primare şi, în parte, gimnaziale, devenind un fenomen controversat şi aflat acum undeva la marginea preocupărilor şcolii, cineva simte nevoie să ne avertizeze/reamintească un fapt esenţial, acela că tema pentru acasă face totuşi parte din acel ansamblu de mijloace care favorizează studiul, învăţarea, cu condiţia ca instrumentul să fie integrat realmente organic în coerenţa învăţării. Mai simplu spus, nu e suficient să se dea teme pentru acasă, câte se mai dau, dacă ele nu sunt introduse într-o motivare intrinsecă şi profundă a învăţării, dacă ele sunt cumva „uitate”, nevalorizate sau integrate formal în sistemul de lecţii. Nu există, de fapt, în educaţie în general şi, în acest caz, în particular o atitudine mai dăunătoare decât aceea de a integra tema pentru acasă într-o „realitate ideologică” (moştenire a ceva!) sau de a menţine modalitatea, dar tratând-o „formal”, cu excesivă grijă de a nu „deranja” elevul.

Mi s-a părut întotdeauna cel puţin ciudată ideea unora cum că şcoala trebuie să fie prin definiţie un spaţiu în care elevul să înveţe mai ales de plăcere. Fără a nega sub nicio formă această motivaţie psihologică, nu contenesc să mă uimească aceia care uită că existenţa umană în ansamblu nu este deloc, sau nu este numai, un şir nesfârşit de acte pleziriste, iar cei care insistă excesiv pe o asemenea dimensiune au un grad de „ingenuitate socială” care nu încetează să mă uimească.

Adrian COSTACHE