Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » Teodor Pracsiu şi dezideratul lucidităţii

Teodor Pracsiu şi dezideratul lucidităţii

Triumful luciditatiiOm de cultură cunoscut şi apreciat, Teodor Pracsiu este un autor cu o activitate publicistică pe cât de susţinută, pe atât de semnificativă ca diversitate şi complexitate. Înzestrat cu un spirit critic penetrant, bun stilist şi cu o fluenţă a gândirii şi a scrisului, s-a afirmat ca gazetar şi a publicat în decursul timpului, cu o anumită ritmicitate, volume de cronici teatrale, urmate de volume de critică şi istorie literară, care l-au impus atenţiei publicului interesat. La începutul anilor ’90, renunţând la gazetărie, Teodor Pracsiu a ales să revină la catedră şi din această postură el a acumulat o bogată experienţă, care se cuvenea consemnată în scris şi împărtăşită.

Noua sa carte, elegant intitulată Triumful lucidităţii (Ed. Sfera, Bârlad, 2013), este o pledoarie pentru dreapta raţiune ca principiu director în societatea românească. Concepută ca o radiografie a perioadei postdecembriste, cartea include un număr important de articole (135), publicate de-a lungul a mai mult de două decenii în revista „Tribuna învăţământului”, la care autorul este de multă vreme redactor permanent. Articolele sunt scrise într-o manieră eseistică alertă şi cu o savoare a limbajului care îl particularizează printre confraţii de condei, la nivel naţional.
Opiniile exprimate de autor pleacă întotdeauna de la realitatea vieţii şcolare şi conduc de regulă la concluzii de bun-simţ. Mult-dezbătuta temă a „descongestionării materiei” este privită cu îndreptăţită prudenţă, pentru că există riscul ca lucrurile să cadă, din exces de zel ori din alte motive (să le zicem conjuncturale), în deriziune: „Orele nu se pot transforma în şedinţe facile de cenaclu” (Supraîncărcarea – un punct de vedere, p. 20). Deriva examenului de bacalaureat, numit într-o anumită perioadă examen de maturitate, este privită cu îndreptăţită insatisfacţie, deşi autorul este conştient că pentru a stopa această evoluţie nu există soluţii miraculoase, astfel că lucrurile sunt tratate cu sarcasmul şi ironia cuvenite, iar redefinirea conceptului ţine cont de stricta realitate: „În pofida diversităţii de opinii şi idei, admitem (…) că bacalaureatul rămâne o încercare esenţială pe traseul şcolarităţii (…), un prag necesar şi inevitabil înaintea rutei universitare ori înaintea altei rute, oarecum mai terestre, spre căpşunile din Spania şi însorita Italie” (Bacalaureatul şi factorii lui perturbatori, p. 35). Una dintre cauzele pentru care instituţia şcolii nu se ridică la înălţimea aşteptărilor, înregistrând pierderi de ordin calitativ, şi anume ineficienţa şi incapacitatea factorilor politici responsabili de a concepe o dezvoltare de durată şi predictibilă a sistemului naţional de învăţământ, este indicată în mod direct de către autor, care nu vede nimic bun în această stare de lucruri, prelungită de la o guvernare la alta: „Sfâşierea şcolii româneşti este provocată, fără discuţie, de factorul politic” (O utopie durabilă, p. 67). „Utopia durabilă” sau ruptura dintre intenţii şi realitate este echivalentul formelor fără fond pe care le denunţa Titu Maiorescu la vremea sa, ce-i drept într-un moment istoric în care ţara se grăbea să prindă Occidentul din urmă cu orice mijloace. Aceeaşi temă este reluată în mod şi mai tranşant în altă parte: „Învăţământul românesc a fost confiscat de politică” (Dincolo de perdea, p. 81). Confiscarea învăţământului de către politicienii zilei nu are, desigur, nimic de-a face cu starea de luciditate care ar trebui să dea tonul într-o ţară a Uniunii Europene. Greu de crezut că în Marea Britanie, de pildă, schimbarea guvernării conservatoare cu cea laburistă ar putea duce la schimbarea din funcţii a inspectorilor şcolari, a directorilor de şcoli sau a unor responsabili de comisii şcolare.

Dincolo însă de gardul şcolii este societatea pe care şcoala este chemată să o deservească – căci să o modeleze după standarde morale şi civice de înaltă valoare nu prea mai poate fi vorba. Raporturile s-au răsturnat şi rezultatele bat la ochi prin caracterul lor irelevant. Părăsind aria preocu­părilor strict didactice, autorul se converteşte la rigoare într-un moralist atent la forme şi nuanţe, căruia nu-i poate scăpa imaginea de ansamblu pe care o prezintă societatea românească de azi. Diagnosticul pus nu este favorabil: „…Dispar treptat relieful sufletesc naţional, coeziunea umană, solidaritatea la greu, civilizaţia dialogului. S-au impus şmecheria, minciuna şi oportunismul” (Tunelul fără sfârşit, p. 80). Impasul moral şi factic în care ne aflăm este surprins în altă parte în câteva propoziţii exacte şi expresive, amintind de lumea lui Caragiale: „…E o hărmălaie isteroidă, în interiorul căreia nu se mai aud deloc vocile compasiunii” (Impasul mioritic, p. 126).

Având caracterul unor crochiuri, a unor desene apăsat conturate, eseurile şi articolele care alcătuiesc volumul de faţă se reţin nu doar prin obiectivitatea şi pertinenţa realităţilor şcolare ori sociale radiografiate, ci şi prin stilistica tipului de discurs care îl particularizează pe autor printre confraţii săi. Incontestabil, autorul este un foarte bun mânuitor al condeiului pe spaţii bine delimitate şi abordarea sa nu trenează niciodată printre rânduri, are vervă şi are nerv. Fiecare articol scris pentru „Tribuna învăţământului”, chiar când este o reluare a unor teme şi subiecte impuse de ciclicitatea vieţii şcolare, se distinge dacă nu prin noutatea de fond, atunci prin inventivitatea stilistică, prin abordare, prin umor, prin ironie, prin formulări care se reţin ca nişte aforisme ori sentinţe ale vieţii instructiv-educative, bune de consemnat într-o antologie: „Au, n-au treabă, elevii sunt chemaţi la simulări” (Simulaţi, simulaţi…, p. 13), „Tinere condeie” este o moară sublimă care macină (…) imposturi autentice” („Tinere condeie” sau criza vârstei poetice, p. 17), „Viaţa a demonstrat că porcul se mai îngraşă şi în ajunul Crăciunului” (Un exerciţiu de moralitate, p. 31), „Funcţionează la noi o butadă foarte rezistentă: nimic nu este mai definitiv decât provizoratul” (Greu la deal, p. 51), „Anul de graţie 2010 (7518 de la facerea lumii) echivalează cu o explozie a hârtiilor” (Gradaţia şi neantul, p. 116), „…elevi (care stau) cu un ochi în calculator şi cu celălalt pe harta Europei, în căutarea viitorului job” (id.) etc.

Plasată programatic sub semnul lucidităţii, cartea lui Teodor Pracsiu surprinde radiografic variate situaţii sau ipostaze de care se leagă existenţa şcolii româneşti a ultimelor decenii. O carte pe cât de utilă pentru cei interesaţi să afle pulsul real al şcolii româneşti, pe atât de plăcută la orice lectură.

Daniel DRAGOMIRESCU