Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Texte şi pretexte de vacanţă

Texte şi pretexte de vacanţă

Vacanţa are darul de a oferi posibilitatea alegerii subiectelor. Temele fierbinţi lipsesc sau par să lipsească, deşi afirmaţia nu e în totalitate adevărată. Se mai destituie un ministru, se mai descoperă un ultim  ordin semnat de acesta, se vorbeşte de amânarea începerii şcolii, sau despre limitarea intrării la liceu cu medii sub 5 la E.N., se mai descifrează subiecte ratate în timpul anului şcolar trecut. De aceea, chiar şi în vacanţă, evenimentele adiacente şcolii, dezbătute, sunt mult mai numeroase decât la prima vedere. Iar asta se întâmplă mai ales pe reţele de socializare unde lumea pare neobosită în a descoperi infinitul „temelor“ asociate şcolii, dar şi ale altor actori implicaţi în educaţie.

Eu nu înţeleg, spune cineva, reluând o temă pe care noi înşine am evocat‑o în relaţie cu olimpiadele şcolare, de ce lucrările elevilor nu pot fi fotografiate de către cel în cauză şi imaginea adusă acasă, la cererea părinţilor. Chiar, de ce? ne întrebăm şi noi încă o dată. Altcineva se plânge de dificultatea de a lua legătura cu toţi profesorii clasei, fiindcă fata ei va fi pe 10 septembrie a.c. clasa a V‑a şi a auzit cât de dificilă este comunicarea cu mulţii profesori de la clasa a V‑a în sus. Părintele pare să nu fi aflat că în aproape mai toate şcolile întâlnirea iniţială cu dirigintele e acompanită şi de prezenţa celorlalţi profesori ai clasei. Ceea ce, fireşte, nu rezolvă decât în parte problema.

Există şi texte mai „haioase“, mai autocritice, mai ambiţioase în a sonda mentalul părintelui de elev. Care, slavă Domnului, cunoaşte în ultimul deceniu o varietate imposibil de cuprins şi de descris. Iată un asemenea text, pe care l‑am preluat, recunosc, fără să cer acordul autoarei, de pe un grup de socializare media, despre care, de altminteri, am mai scris. Textul priveşte relaţia părinte‑copil/şcolar şi vizează în subsidiar primejdiile naşterii unor „monştri“, a categoriei de copii răsfăţaţi adică, a acelora care ridică, de regulă, cele mai multe probleme şcolilor, dar şi lor înşile. Textul ar putea avea ca titlul chiar enunţul iniţial: „Cresc o mămăligă răsfăţată“. Ceea ce urmează ar fi argumentarea, conform unei selecţii personale, vag pamfletare. Aşadar, eu, ca părinte: îi induc (copilului meu – n.n.) aversiune faţă de şcoală, faţă de reguli, faţă de profesori; îmi cocoloşesc copilul şi nu îl las să înfrunte viața grea și crudă; îi induc teama de nou; nu vreau ca al meu copil să înveţe; confund respectul cu umilinţa; implementez copilului false revolte; nu mă mai mulțumeşte nimic (şi transmit asta şi copilului – n.n.); învăţ copilul că cine nu e cu mine e împotriva mea; mă victimizez foarte multŞi ar mai fi multe de zis, spune autoarea, dar nu mai am răbdare“!

Ce spune acest mic text? Are el o semnificţie suficientă pentru a fi luat în seamă de educatori?

La prima vedere, textul este o autoanaliză a unui părinte „cu probleme“, care trece printr‑o criză de luciditate, părând obosit să se tot plângă şi să tot spună că… şcoala de azi e rămasă în urmă, nereformată, lipsită de empatie, incapabilă de a lucra diferenţiat şi mai ales incapabilă de a vedea calităţile extraordinare ale „odraslei“. O autoanaliză cu tente ironice, fiindcă în final se promite că cel care identifică atâtea tare „educative“ ale unui părinte imaginar promite să nu repete, la rându‑i,  aceste erori.

Cât priveşte semnificaţia de ansamblu a textului, el are darul de a comunica un singur lucru: neîncredere, neîncredere în instituţia şcolii. Cu argumente şi fără! Fiindcă mentalul nostru comun suferă de atâtea patologii, încât cine mai este oare profet în ţara lui?

Părăsind zona de social‑media, reţinem, doar cu caracter de informaţie, faptul că înainte de a fi plecat de la minister, Ecaterina Andronescu a semnat un ultim document care sintetizează  politicile educaţionale pe termen scurt. În anii imediat următori, spune documentul, este impe­rios necesar să prioritizăm (cuvântul‑minune!): 1) selecția și formarea inițială și con­tinuă a cadrelor didactice, a consilierilor școlari și a liderilor educaționali; 2) modificarea conținuturilor, a predării și evaluării astfel încât școala să devină mai atractivă, mai interesantă și mai creativă; 3) debirocratizarea și digitalizarea serviciului public de educație.

Nu vom merge mai departe cu analiza docu­mentului, din motive practice (nu ştim dacă el va deveni document de lucru sau va rămâne unul de arhivă). Fiindcă, ne întrebăm, cele trei priorităţi, pe care Ministerul Educaţiei ar trebui să le aibă în vedere în anii următori, vor rămâne mai departe „priorităţi“, dacă doamna ministru a plecat şi la minister va fi numit, ne asigură prim‑ministru al României, un profesionist din sistem. Nu e singura întrebare posibil a fi pusă,  fiindcă am putea deduce, din spusele şefei guvernului, că până acum nu am avut la conducerea MEN „profesionişti“ şi de aceea lucrurile au stat cum au stat.

Dar să lăsăm deoparte tentaţia unui proces de intenţie – foarte mare această tentaţie – în condiţiile în care actualul prim‑ministru este cel care a validat numirea iniţială a Ecaterinei Andronescu la MEN, şi să observăm că priorităţile par a se fi finalizat şi că, în fine, factorul profesor a trecut pe primul loc în ceea ce ar putea fi o încercare de ameliorare vizibilă a sistemului. De altfel, trebuie să ne facem „mea culpa“ şi să ne amintim că sunt mai mulţi ani de când am solicitat ca accentul, în cadrul oricărui proces de schimbare/reformă etc., să se pună pe factorul profesor. Şi nu am fost singurul. S‑a adăugat, de astă dată,  simptomatic, şi „îmbunătățirea conducerii școlilor și creșterea autonomiei acestora“ ca punct definitoriu al strategiei. Acest ultim aspect presupune însă profesionalizarea cu adevărat a conducerii şcolilor, depolitizarea reală, aceasta fiind considerată de majoritatea observatorilor fenomenului educaţie ca fiiind esenţială pentru a stopa „derivele“ sistemului.

Adrian COSTACHE