Socialize

Facebook
Home » Noutati » Triumful lucidității

Triumful lucidității

Triumful luciditatiiUn reputat profesor de matematică, azi pensionar, dintr-un oraș moldovenesc oarecare ne-a povestit anul trecut o întâmplare insolită: două tinere profesoare de matematică s-au prezentat la „bătrânul dascăl” și l-au rugat să le mediteze în particular pentru a putea face față exigențelor didactice la școlile rurale în care funcționează. Atât reprezintă nucleul epic al acestei povești pline de tâlc, ce atestă încă o dată valabilitatea zicerii că viața bate filmul. De fapt, ca să fim riguroși, putem spune că viața bate orice formă de ficțiune, oricât de trăsnită. După o vreme, profesorul a aflat detalii savuroase despre studiile universitare ale ucenicelor sale, dintre care cel mai important a fost acela că și-au cumpărat majoritatea examenelor (sic!) și deopotrivă licența. Au avut probleme cu un singur universitar, căpos și incoruptibil, de care au trecut greu, după reexaminări stresante. „Fabula” poate fi citită în mai multe „chei”, în funcție de cel care judecă lucrurile, dispus sau nu să le acorde profesoarelor circumstanțe atenuante ori alibiuri moral-intelectuale. Înainte de toate, mă grăbesc să spun că fetele au mult bun-simț, conștientizând limitele lor profesionale și nedorind să se compromită în fața elevilor. Este o atitudine sănătoasă într-o lume a incompetențelor… multilaterale, de care ne izbim frecvent.

În ultimele două decenii s-a discutat mult pe tema calității personalului didactic din învățământul românesc și s-au enunțat destule adevăruri inconfortabile: mediocritate, rutină, spirit tranzacțional, mercantilism, corupție. Au stat în atenția presei concursurile de titularizare; s-au evaluat în fel și chip rezultatele și s-au întocmit statistici din care a reieșit că profesorimea la început de drum are o problemă, de vreme ce mediile finale sunt, cu puține excepții, mici, jenant de mici. Cauzele prime trebuie căutate în pregătirea de tip universitar. Tabloul general al epocii postrevoluție este complex și contradictoriu, iar o analiză pertinentă nu este posibilă decât într-un cadru instituționalizat coerent și obiectiv. Opiniei publice i-au parvenit doar crâmpeie de analize și ecouri „folcloristice” din care reiese că lucrurile nu s-au așezat încă în matca lor firească. Universitățile românești particulare și de stat au urmat cu prea mare fidelitate principiile economiei de piață și s-au focalizat pe „profit” din taxe de școlarizare, înmatriculând studenți de toată mâna: eminenți și buni, dar și mulți mediocri, slabi și foarte slabi. Opțiunea cvasigenerală a fost aceea a admiterii fără concurs de competență intelectuală, pe baza mult-invocatului dosar. Efectele se cuantifică azi, când, în zona didactică cel puțin, au apărut oameni de toate calibrele, de la cei bine pregătiți până la impostori cu diplomă. Câți dintre aceștia din urmă sunt capabili să recunoască sincer că au nevoie de meditații în particular pentru a putea preda? Dacă formarea inițială este deficitară sub raportul științific, metodic și psihopedagogic, suntem obligați să admitem că semnalele negative venite dinspre palierul universitar în ultimele două decenii nu sunt simple fabulații, ci adevăruri dureroase: carierism, nepotism, doctorate trucate, „industria profitabilă a diplomelor, examene contra cost, plagiate, compilații grosolane, dar și compilații subtile, lupte pentru putere la vârf, manipulări, intoxicări, diversiuni, petarde și fumigene de presă, în buna noastră tradiție. Facultățile atât de generoase primesc în amfiteatre exact elevii pe care-i livrează anual liceele românești, după odiseea câteodată grotescă a bacalaureatelor. Liceele însele înmatriculează elevi inclusiv cu medii sub 5,00, fiindcă școlile profesionale s-au împuținat până la dispariție, iar meseriile se caută mai puțin pe o piață a muncii bulversată de prăbușirea industriei. Se vorbește cotidian despre șomeri cu diplomă, ceea ce înseamnă că nu s-au stabilit corelații coerente între piața internă a muncii și specializările diverselor facultăți. Fuga peste hotare, pentru slujbe mai bine plătite, fie și cu privațiuni inițiale și umilințe îndurate stoic, rămâne în continuare singura opțiune valabilă a absolvenților universităților românești. Pentru unii profesori debutanți învățământul reprezintă o oportunitate efemeră, accidentală, pentru care nu au nici vocație și nici structura psiho-intelectuală adecvată. Motivația profesională este costelivă câtă vreme salarizarea este la cote atât de joase, iar satisfacțiile muncii se cristalizează greu, în ani de carieră. Este clar că nu pot fi rupte lanțurile cercului vicios în educație decât printr-o reformare esențială a structurilor politico-administrative decizionale, o nouă salarizare a personalului didactic pe verticala și pe orizontala sistemului, o nouă curriculă a preuniversitarului, examene de admitere în licee și în facultăți, o regândire a filosofiei testelor naționale și a bacalaureatului, concursuri de titularizare oneste și exigente, reproiectarea rolului inspectoratelor școlare în condițiile regionalizării administrative, o viziune integratoare flexibilă, care să aibă în atenție provocările novatoare de ultimă oră (manualele digitale) și să le conjuge cu evoluția organică a întregii societăți românești. Reforma „pe bucăți” și cu bani puțini nu mai este posibilă într-o lume dinamică, globalizantă. Anii care vin sunt decisivi pentru destinul educației în România.

Teodor PRACSIU