Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Ultima oră la clasă

Ultima oră la clasă

Aşa cum suntem obişnuiţi, mare parte dintre profesori vin să petreacă împreună o ultimă oră cu elevii claselor unde au predat, iau parte la festivităţile ultimului clopoţel. Spre deosebire de orele curente, acum sunt mulţi profesori prezenţi simultan, dar şi toţi elevii clasei. Pare că nu lipseşte nimeni. Toţi au un aer distins, sunt îmbrăcaţi îngrijit, clasa este decorată astfel încât se înţelege că este în desfăşurare o sărbătoare.

Directorii care nu participă la festivităţile ultimului clopoţel nici nu ştiu ce pierd. Elevii ies, rând pe rând, în faţa clasei şi povestesc diverse momente din viaţa lor şcolară, un adevărat raport de activitate. Şi încă unul pe patru ani. Sunt însă directori care se implică în toate activităţile care se derulează în şcoală, fie că au fost şi ei profesori ai clasei, fie că au supervizat un proiect în care elevii respectivi au participat, oricum un director se presupune că îi ştie pe elevii din şcoala lui într-un fel sau altul. Cel mai frumos discurs pe care l-am auzit a fost acelea în care directorul îi îndemna pe elevi să facă modulul psiho-pedagogic de pe lângă facultăţile pe care le urmează şi să vină în învăţământ, să devină ei profesorii pe care şi i-au dorit. Se crea astfel un moment de reflecţie privind meseria de dascăl, cât de frumoasă, dar şi de grea este, câte satisfacţii deosebite poate aduce şi aşa mai departe.

În astfel de situaţii, se fac referiri la activităţile desfăşurate împreună, dar şi la oameni ca oameni. Contează atitudinile, dedicaţia care însoţeşte faptele. Apare în mod deschis ideea că este vorba despre educaţie. Profesorii vorbesc rând pe rând, îşi preiau anumite gânduri, se creează o interesantă continuitate; deşi amintesc lucruri diferite, discursul ia cumva aceeaşi direcţie de luat aminte. Elevii sunt invitaţi să mai vină pe la şcoală, să apeleze la profesori când au nevoie de un sfat, sau de un sprijin ca studenţi în primul an, să realizeze proiecte cu liceul lor, să participe la activităţile dedicate zilei absolventului.

Unele aprecieri sunt nostime, ies la iveală aspecte haioase pe care fie nu le remarcaseră cu toţii, fie erau uitate. Altele din cele povestite sunt mai mult sau mai puţin răutăcioase, pare că un tip neruşinat de dezinvoltură se strecoară pe nebăgate de seamă printre vorbe. Sunt intervenţii emoţionante, exerciţiul comun este unul evaluativ. Unii dintre participanţi se exprimă deschis, alţii fac aluzii înţelese doar în parte, iar alţii ascund adânc fapte de care nici ei nu mai vor să îşi aducă aminte. Este cu siguranţă un moment emoţionant, într-un fel sau altul, fiecare îşi face un bilanţ. În astfel de ocazii, se proiectează şi mici filmuleţe, sunt derulate fotografi din anii de şcoală. Curios este însă că, pe lângă cele obişnuite, cu doamna dirigintă la muzeu, în excursie etc. apar încă multe altele care punctează evenimente de viaţă privată. Înţelegem astfel că unii dintre colegi sunt prieteni, putem presupune că vor rămâne în relaţii bune şi după ce raporturile de colegialitate şcolară se sfârşesc. Mai mult, sunt fotografii în care se pot surprinde alte faţete comportamentale decât cele familiare, aşa cum fuseseră făcute cunoscute în mediul şcolar. Vizionând ipostazele în care se prezintă mulţi dintre elevi se poate face fără nicio rezervă observaţia conform căreia, în fapt, deşi acum sunt absolvenţi, cei mai mulţi dintre elevi sunt încă atât de copilăroşi.

Ca dascăli, facem diferenţa între clase de elevi prietenoase, calde, poate chiar docile, care sunt deschise la colaborare, lucrează conştiincios atât în timpul orei, cât şi temele pentru acasă. Dar avem, de asemenea, şi experienţa unor clase cu un potenţial de ostilitate pe care doar îl bănuim, unde oricât de abile ar fi negocierile, lucrurile nu merg pe cât am dori de bine, iar comportamentele nepotrivite se pot isca din te miri ce. La ultima oră, ca şi în toate celelalte, aceste caracteristici se remarcă, o anume crispare se simte în pofida încercărilor de a păstra aparenţele. De obicei, la astfel de clase, profesorii găsesc diferite scuze ca să nu participe, sau vin, stau puţin şi pleacă, bucuroşi că au scăpat de o corvoadă nedorită. Sunt şi situaţii în care profesorul nu merge la ultimul clopoţel ca să arate public faptul că nu a colaborat bine cu clasa respectivă, este o formă de revoltă faţă de stări de fapt pe care nu le acceptă. Dar, probabil, astfel de cazuri sunt rare.

Sunt clase mai inventive, în care activităţile propuse pentru ultima oră sunt diverse, momente în care se cântă la chitară, alternând cu altele în care se rostesc mulţumiri, unele în care se adresează întrebări la care răspunsul dat provoacă hohote de râs şi aşa mai departe.

Profesorii sunt emoţionaţi, dar unii reuşesc să-şi ascundă starea, alţii o lăsă să decurgă aşa cum este de tumultoasă. Am văzut şi diriginţi cărora le dau lacrimile. Cei mai emoţionaţi par să fie profesorii care, între timp, au ieşit la pensie. Dorul de elevi, de meseria pe care au practicat-o toată viaţa îi pune pe toţi pe gânduri. Desigur, este ceva mult mai profund la mijloc.

Oricum, ultima oră la o clasă este un moment deosebit, menit să marcheze în mod festiv încheierea unui ciclu de activitate şcolară. Din toamnă, probabil, o nouă clasă o să fie preluată la dirigenţie, unii dintre absolvenţii de acum, ajunşi studenţi, o să revină să îi fie aproape dirigintelui la prima oră cu bobocii, cărora o să le povestească întâmplări din şcoală, alese cu grijă. Deja atitudinea se va schimba, iar din ipostaza de student totul devine mai serios, nu mai este timp de năzdrăvănii.

Nu doar profesorul diriginte o să fie nostalgic după fosta lui clasă, ci este de presupus că fiecare dintre dascăli, atunci când revine la cursuri şi priveşte înspre o anume bancă, unde stătea un elev remarcat în mod deosebit, este încercat de amintiri, de emoţiile date de trecerea timpului. Mulţi dintre elevi ne influenţează benefic modul în care ne desfăşurăm activitatea didactică, învăţăm din propria noastră experienţă la clasă cum să fim profesori mai buni.

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti