Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Un caz de istorie literară

Un caz de istorie literară

Am aflat recent că un om politic important, îmbătat poate de succesul în alegeri, care creează uneori efecte secundare perverse, a recomandat scoaterea baladei „Mioriţa“ din programa şcolară. Din care programă. Ca de obicei, o bună parte din discursul public politic românesc are conotaţii de aberanţă evidentă. Mioriţa nu este în mod explicit prezentă în nicio programă şcolară de limba şi literatura română. Cum nu sunt prezente explicit nici alte texte în programele de limba şi literatura română. Trecând pe la şcoală la vârsta cuvenită, omul politic în cauză o fi făcut Mioriţa ca text obligatoriu. Şi nu numai Mioriţa. Şi descoperă acum că „atunci“ prea multe texte aveau un specific anume: induceau o anume atitudine faţă de viaţă, aveau ca temă moartea, finitudinea, erau cu alte cuvinte nepotrivite pentru… mesajul transmis generaţiei aflate pe băncile şcolii. Însă mai ales, zice omul politic, promovau ideea resemnării, iar o asemenea idee este nocivă, fiindcă e de natură să creeze comunităţi pasive, grupuri umane uşor manipulabile. Etc., etc.

Într-adevăr, în vechile programe gimnaziale, texte precum Mioriţa, Baltagul, Neamul Şoimăreştilor, Mai am un singur dor, dar şi altele precum Căprioara de Emil Gârleanu sau Puiul de Ioan Al. Brătescu-Voineşti aveau ca temă moartea. Contextele erau diferite, dar, în cele din urmă, un personaj sfârşea tragic. Realitatea a fost observată şi lucrurile par azi schimbate. Doar că imberbul şi importantul om politic nu pare a şti acest lucru şi ne dă lecţii. E adevărat, nu cunosc contextul exact în care a fost formulată opinia, dar în acest caz nu contextul are importantă, aşa cum nu a avut importanţă nici contextul în care un literat de marcă, contemporan, a avut şi el o „răfuială“ personală cu Mioriţa.

La prima vedere, asemenea opinii par să exprime fie un radicalism cultural, cazul al doilea, fie o nevoie fundamentală de a epata – cazul omului politic. Numai că lucrurile nu pot trece chiar neobservate. E vorba aici de un text fundamental al românilor, fie că el este o creaţie populară sută la sută sau beneficiază şi de contribuţia substanţială a lui Vasile Alecsandri. Şi toate astea, fie că ne place, fie că nu ne place!

S-au scris în legătură cu acest text, Mioriţa, sute sau poate mii de pagini. Dar nu cantitatea acestora dă textului dreptul de a fi considera un text fundamental în cultura şi literatura română, ilustrând unul din cele patru-cinci mituri ale românilor, ci mai degrabă capacitatea uimitoare de a sintetiza o realitate care, pornind de la o ipostază a istoriei umanităţii – păstoritul –, reuşeşte să facă saltul în metafizic. Nu găsim niciun alt text asemănător în care ideea medierii viaţă-moarte să dobândescă simplitatea şi strălucirea de diamant pe care o găsim în Mioriţa. Dar lucrurile sunt ceva mai complicate şi par a avea legătură cu ceea am numi „contextul istoric“ al naşterii modului de viaţă urban la români. Care, din fericire sau din păcate, nu a apărut neapărat ca o realitate organică, necesară într-un anume moment. Bucureştiul însuşi era pe la 1900 un amestec de urban şi rural. Negustorii străini veniţi aici aduceau cu ei şi o civilizaţie urbană incipientă. Nu ţăranul român făcea acest lucru, mutându-se la oraş. (S-a mutat la oraş, forţat de industrializarea, în ritmuri excesive, adusă de socialismul lui Ceauşescu). Aşa se face că modul de viaţă urban a fost importat ca atâtea altele într-o civilizaţie tradiţională, ale cărei ritmuri lente şi organice vorbeau despre o nevoie de a atinge o maturitate substanţială înainte de a se trece la altceva. Fenomenul s-a reflecta în cele două direcţii ale dezvoltării culturii noastre, cea tradiţională şi cea modernă. Am fi putut spune că această disjuncţie tradiţional-modern a dispărut cu totul din cultura ca şi din mentalul nostru. Ei bine, acest lucru nu s-a întâmplat şi reziduuri ale unei asemenea înfruntări persistă şi azi, şi nu doar în cultură, cum spuneam, ci şi în inconştientul naţiei care se relevă în opinia omului nostru politic, ca şi a intelectualului rasat. Bătălia, evidentă odinioară, între rural şi urban (urbanul care aducea cu sine înstrăinarea de sat, de obiceiuri, de comunitate – vezi cazul Goga, Delavrancea, Brătescu-Voineşti etc.), a lăsat urme, aşa că ne pomenim şi azi cu asemenea izbucniri, fără a şti prea bine de unde să le luăm, căci ele pot veni şi din infatuarea semidoctului şi din nevoia de radicalism a intelectualului sadea.

Dincolo de acest posibile elemente de „istorie“ literară, mai este însă ceva: o caracteristică foarte vizibilă a mentalului lumii de azi; este vorba de o suficienţă care îndeamnă individul în a jindui la o stare de „fericire mediocră“ suficientă, adusă de semnele majore ale consumismului, în care tot ce este problematic sau poartă amprenta tragicului trebuie evitat, eliminat dacă se poate. Aşadar, timpul, moartea, destinul sunt teme dezagrabile. Scoateţi-le din viaţa cotidiană, din conversaţia omului comun, din programele şcolare, căci ele stresează. Ele sunt doar teme ale preoţilor, doctorilor, societăţilor specializate…

O singură chestiune rămâne nerezolvată: în ciuda schimbărilor de mental, a performanţelor noilor tenhnologii, a bogăţiei de bunuri şi a prelungirii în mod evident a duratei de viaţă a speciei din care facem parte, temele grave au rămas. Şi vor rămâne multă vreme la fel de… actuale.

P.S. Oricum am lua lucrurile, la vârstele şcolarităţii, temele grave sunt preluate de generaţia de şcolari într-o manieră impersonală şi livrescă: ele sunt chestiuni care nu privesc pe cei în cauză, fiindcă generaţiile tinere trăiesc într-o indeterminare temporală vădită. Ele sunt adică eterne, trăirea reală şi personală a timpului venind mult mai târziu. Între timp însă, noi ceilalţi, maturii semidocţi, reţetarii de fericire ieftină ne facem din când în când de râs, atunci când credem că un text precum Mioriţa ne-ar determina lentoarea istorică, neimplicarea, eventual neparticipare activă la viaţa civică. Şi, de aceea, trebuie scoase din programe şcolare.

P.P.S. În acelaşi timp, paradoxal sau nu, cel care ia contact, fie şi numai livresc, cu ideea morţii tinde în mod instinctiv, şi nu numai, să aibă un respect mai mare pentru tot ceea ce se cheamă formele vieţii.

Adrian COSTACHE