Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Un concept în criză

Un concept în criză

Un concept in crizaRecente luări de poziție ale profesorului Nicolae Manolescu în Adevărul.ro readuc în discuție o problemă care durează de aproape un deceniu: criza de conținut a conceptului de cultură generală… Dar nu doar vocea profesorului N. Manolescu atenționează încă o dată asupra unora dintre datele și posibilele soluții ale problemei. O demonstrație în sprijinul afirmării rolului culturii generale în dezvoltarea personalității tânărului din învățământul preuniversitar a făcut, recent, și Tudor Opriș într-un număr din Tribuna. Iar opinia vine din partea unui intelectual, a cărui formație de bază e mai degrabă „pozitivistă”, chiar dacă personalitatea lui Tudor Opriș acoperă cu excelență și domeniul cunoașterii umaniste, al literaturii între altele.

Despre ce este vorba în fond?… De mai mult de un deceniu, diriguitorii „aproximativi” ai sistemului educațional nu fac altceva decât să implementeze „politici personale”. Dacă ministrul în cauză vine din zona științelor pozitive, e inginer, cu un cuvânt „politehnician”, atunci învățământul capătă aproape obligatoriu chipul și asemănarea acestuia. Și cum în ultimul deceniu cei care au decis planuri-cadru, programe au fost în principal din zona științelor pozitive, lucrurile arată cum arată… De altfel, surprinzător, inginerii au jucat un rol foarte important în desenarea politicilor și strategiilor școlii românești ale ultimelor cinci decenii.

Discuția este, așadar, mult mai veche și nu vizează o problemă oarecare. „Cearta” dintre pozitiviști și umaniști a debutat odată cu „politehnizarea” învățământului românesc din anii ’70. Nu insist asupra acestui moment pentru a nu evoca lucruri de la „pașopt”. Faptele grave care au afectat dramatic o imagine „argumentată” despre formarea personalității celui educat s-au întâmplat recent și ele pot fi enumerate cu precizie, putând fi considerate azi ca adevărate maladii ale sistemului preuniversitar. E vorba, în primul rând, despre „specializarea” prea devreme a elevului. La 14 ani, el trebuie să decidă asupra unui traseu între domeniul umanist și cel realist, între „matematică” și „română”. Se presupune, în cadrul alegerii „umaniste”, și un anumit „comportament” curricular și motivațional față de științe, în vreme ce în cazul alegerii profilului realist, asta înseamnă, între altele, și aprecierea „eu n-am talent la literatură”, afirmație pe care nu trebuie s-o considerăm altfel decât ca venind dintr-o zonă a „enormităților” debitate azi în societatea românească. Fiindcă este de ordinul evidenței că școala preuniversitară, nici măcar profilul umanist, nu-și propune să formeze „creatori” cu talent pentru literatură sau filologi… Un fel de medievalism încremenit marchează acest gen de mentalitate, care nu poate decât să dea seamă despre „politici personale” în sistemul național de educație. Dar dacă acesta ar putea fi considerat „păcatul curricular, originar”, lucrurile se dezvoltă, mai departe, la fel de aberant. Se știe, de exemplu, că, grație aceluiași tip de viziune, un elev care alege să facă profilul realist va fi apoi nevoit să suporte și alte consecințe ale alegerii. Astfel, opționalele sale vor fi din aceeași zonă, căci e vorba la mijloc de aceeași convingere, nestrămutată, că la 14 ani un elev are deja înclinațiile, aptitudinile formate… Se adaugă, în context, și lucrurile mai „pământene”. E vorba despre catedrele profesorilor, care trebuie completate, firește, cu opționale în consecință… Culmea acestei „ne-gândiri” este că se ajunge, conform actualelor programe, ca un elev din clasa a XI-a să facă șapte ore de matematică pe săptămână, aspect asupra căruia am mai atras atenția, dar fără vreun succes vizibil… Veți spune că într-a unsprezecea elevul are deja un traseu conturat. Poate fi adevărat în multe cazuri, dar nu-i obligatoriu să fie o regulă!… Nu mai pun în discuție că ideea de flexibilitate și creativitate a minții umane nu e deloc sigur că poate fi servită în acest fel. Cazurile elevilor care multă vreme cred că sunt foarte buni la matematică, dar apoi clachează, intrând într-o înfundătură, uneori fără ieșire, nu sunt chiar rare și ele nu reprezintă altceva decât consecința unei școlii incapabile a înțelege cu adevărat modul de „funcționare” și dezvoltare a minții umane…

Ar fi fost foarte simplu ca cei care fac „politici personale”, în speță birocrația ministerială, să fi avut mai multă imaginație și în loc să condiționeze opționalele de profilul și de specializarea elevului, să lase lucrurile la voia elevului, adică opționalele să fie cu adevărat… opționale!… Dar cui să explicăm noi acest lucru?!… Celor interesați de completarea catedrelor, celor care consideră opționalele „o prostie, în fond”, celor din MEN care sunt profund marcați de propria specialitate (pe care de altminteri o consideră, eventual, ca fiind și „cea mai importantă din curriculum”!)?!… Este vorba aici de o neputință de a se deschide către un alt fel de „înțeles” al conceptului contemporan al educației…

Prin urmare, să fim serioși și realiști!… Trăim într-o lume „aproximativă”, condusă de „profesioniști aproximativi”, și într-o democrație „aproximativă”, care oferă spațiu deplin pentru „conducători”, funcționari încremeniți, în a-și exersa mediocritatea patentată.

Însă conceptul de cultură generală presupune și alte implicații prin prezența sau absența lui într-un curriculum modern. De pildă, este inadmisibil faptul că există în sistemul de învățământ românesc licee/colegii monoprofil, cele mai multe cu profil realist și cu clase de matematică-informatică… M-am gândit întot­deauna că în aceste licee/colegii atmosfera trebuia să aibă ceva straniu, de SF, și nu o spun în glumă!… Fiindcă la mijloc este vorba de ethosul acestor școli, de acea realitate orizontală care presupune interrelaționarea dintre elevi… Ce monotonă trebuie să fie, cel puțin dintr-un anumit punct de vedere, o asemenea lume!… Parcă ne-am apropia cu o asemenea compoziție școlară de „cazurile” menite a avea toate datele pentru a crea un fel de „monștri ai rațiunii!” Mi se va spune că da, matematică este așa și pe dincolo în lumea de azi, și că lumea de azi ar fi de neconceput fără… matematică!… Numai că eu n-am zis niciodată contrariul!… Eu n-am în minte altceva decât un alt fel de ethos, în care „ciudații” de la umanistic de pildă și-ar avea rolul lor special, așa cum discipline de studiu precum muzica sau desenul în liceu ar da nu doar o anume culoare ideii de „școală”, „învățătură”, „lume”, ci și un alt profil lumii acesteia în care trăim, și care nu-i deloc „cea mai bună dintre lumile posibile!”

Dar de ce și cui să mai demonstrăm?!… Cine dintre responsabilii din strada Berthelot sau din alte „străzi” se gândește la un asemenea aspect al școlii de azi?!… Cine și cum, după ani buni de aroganță și autism, mai poate gândi, așadar, în altă cheie decât cea cu care ne-am obișnuit?!…

Este evident că „monștrii rațiunii” de care vorbeam au părăsit de multișor lumea orizontală a liceelor monprofil și s-a revărsat până sus de tot, în așteptarea clipei istorice a triumfului total…

Adrian COSTACHE