Un duet poetic

Cred că Lovinescu a făcut cândva observaţia  că marea literatură nu s-a putea naşte fără creaţiile autorilor de fundal. Fără aceştia, care nu vor fi niciodată în prim-planul istoriei literare, marea creaţie ar  arăta altfel. Mai mult, uneori, tocmai aceşti scriitori, pe care-i vezi rareori pomeniţi în dicţionare sau în istoriile mai mult sau mai puţin subiective ale criticilor epocii,  te pot surprinde cu un fragment de o frumuseţe specifică, cu o metaforă sau cu un vers pe care memoria îl stochează multă vreme: „Există o fiinţă/care nu poate curge pe apă./Acesta este cuvântul/din întâlnirea noastră“ (Mihai Pompiliu Constantinescu – Să nu te încrezi). Sau: „Ferestrele ca ochii/Aruncă umbre/Spre stradă“ (Mihai Cezar Popescu – Tinereţe urbană)
Şi Mihai Cezar Popescu, şi Mihai Pompiliu-Constantinescu, cel de al doilea având chiar şi un program poetic, aparţin categoriei de autori care din când în când ar trebui să atragă atenţia comentatorilor. Reprezentările  lor poetice au adesea frumuseţea poeziei adevărate: „Poetul este un soldat în gară/trăind febra plecării/spre o destinaţie/care nu i-a fost comunicată“ (Soldatul în gară)  zice Mihai P. Constantinescu în recentul volum-duet cu Mihai Cezar Popescu, intitulat „Ferestre Fântâni“. Multe din textele sale sunt de altfel un fel de  „arte poetice“, fiindcă M.P.C. are obsesia rostului poeziei şi a felului în care poetul se raportează la ea.
Prefaţatoarea volumului apărut la Editura Sigma, Raluca Dună încearcă o clasificare estetică a celor doi, o apartenenţă la o „generaţie“, „mişcare literară“ şi constată dificultatea încercării. Poate fiindcă azi poezia nu mai este doar apanajul profesioniştilor şi a „sectelor de cititori“, ori a veleitarilor parcă tot mai numeroşi, ci şi al celor care fac din poezie un exerciţiu de metafizică cotidiană, în  numele nu atât al unui program de estetică poetică, ci mai degrabă a unui exerciţiu de fiinţare în lume şi altfel decât ca ins social impersonal… Pariul acestor creatori nu este unul cu eternitatea, şi nici cu critica, rătăcită de altfel adesea în subiectivităţi şi coterii literare, ci mai degrabă cu propria existenţă, cu nevoia acută de a-şi transcende într-un fel sau altul limitele… Iar poezia ca şi religia sunt căi pline de har.
Tematic, volumul celor doi, deşi poartă semnul eclectismului, are totuşi o anume unitate. Şi Mihai Cezar Popescu, medic de profesie, şi Mihai Pompiliu Constainescu, profesor, sunt mai ales delicaţi şi  nostalgici poeţi ai iubirii şi ai timpului: primul mai discret, dar mai plin de sevă: „Prea lunga mângâiere/trimite iarna înapoi/şi-ntr-o tăcere asurzitoare/verdele sfâşie/albul/ adânc/adânc/până la roşu“ (Canibală), al doilea mai insistent, mai romantic,  mai retoric aşadar, mai ales prin recuperarea de clişee romantice sau de structuri ale livrescului pe care le cultivă uneori ostentativ.
„Te-am îmbrăţişat/când dantescul vieţii/estompa albastru de voroneţ/al iubirii./Te-am îmbrăţişat/şi când viaţa nu mai era viaţă/ci doar o pauză infinită“ (Scrisoare de dragoste către viaţă).
La nivel stilistic, textele celor doi sunt cumva complementare. Mi-au plăcut de pildă la M.C.P. câteva poezii „realiste“, de notaţie eliptică uneori, unde autenticitatea emoţiei este fără dubiu: „O apă murdară,/noroiul urban./Chipul femelic/prin geamul autobuzul gol./Ochi trişti/se scurg în aşteptări/fără sens/prea vechi/prea lungi/Omul politic/râde din poze“ – Fără rost  (politichie). Aici notaţia „reportericească“ generează o metaforizare neaşteptată a întregului text.  La fel în „Poveste wikingă“ ori „Viaţă în strada Enrico Cialdini“, mai puţin „realistă totuşi: „Vai Mamă scumpă,/pe strada pietruită/coboară spre spital/un aer rece/plin de păsări mute“. Aş mai putea cita aici şi Bucureştii vechi – februarie 2017. De partea cealaltă, folosind aceeaşi tehnică a notaţiei, M.P.C. reuşeşte un un contrarealism simbolic, generator de metafizici cotidiene, şi cu un  efect diferit: „Nu e nevoie să îl chemi. E acolo cu tine. Învăţându-te să înoţi/în mizeriile vieţii/cu toate că la sfârşitul ei/vei constata că nu ştii să înoţi. Va coborî şi în infern, salvându-şi sufletul, şi nu vei putea să-l înalţi/decât arzând/într-o iubire“ („Cum cobori îngerul“). Se adaugă la M.P.C. frecventele trimiteri livreşti marcate de un simbolism voit stereotip, valorificaţi fiind Bacovia, Blaga, Sorescu şi nelipsitul Nichita: „Dintr-un bolovan coboară/inima de căprioară/nevânată în colindă/sufletul să îţi cuprindă“ (Colind cu poeţi).
Pe ansamblu, volumul, rezultat dintr-o sensibilă aplecare către o semnificare simbolică şi ontologică a vieţii, poezia celor doi nu e doar o sursă de încântare şi emoţie în multe locuri, ci şi parte dintr-o poezie „tăcută“ (vezi subtitlul volumului!), şi cumva sfioasă a acestor vremuri pline de gălăgie veleitară, cum spuneam, dar şi de aroganţă profesională adesea „goală“.
Adrian COSTACHE