Socialize

Facebook
Home » Univers editorial » Noutati editoriale » Un elogiu adus rebelilor fără șansă. Varujan Vosganian – Statuia comandorului

Un elogiu adus rebelilor fără șansă. Varujan Vosganian – Statuia comandorului


Reeditându-și volumul „Statuia comandorului“ după 24 de ani (ediția I, Editura Ararat, București, 1994; ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2018, 270 p.) fără nicio modificare, Varujan Vosganian dă de înțeles cititorilor săi că au în față forma definitivă și, implicit, că orice adăugire ori amputare ar fi fost superfluă. Cele patru nuvele au fost scrise între 1986-1988 și o vreme au rămas în manuscris din cauza spectrului cenzurii, conform mărturiei autorului: „Într-o bună zi, plin de emoție, i-am încredințat acest manuscris mentorului meu întru literatură, scriitorul Mircea Ciobanu, editor la Cartea Românească. L-a citit și mi-a spus că, dacă ar fi după el, l-ar publica. Doar că, potrivit constrângerilor de atunci, oricât ar tăia din povestirile mele, ceea ce rămâne nu poate fi publicat“ (ediția a II-a, Cuvânt înainte, p. 5). Scrierile intră în categoria literaturii de sertar – sintagmă ce a generat nenumărate discuții și controverse după Revoluția din Decembrie 1989. Azi lucrurile par tranșate.

Nuvelele propun patru ipostaze ale omului revoltat, înțeles fie în sens camusian, dintr-o perspectivă filosofic-existențialistă înaltă, fie în nota specificului autohton ficțional, cu figuri exponențiale precum Ilie Moromete ori Țugurlan. Protagonistul romanului predist este desigur un contemplativ, acaparat de spectacolul lumii, dar și un revoltat mocnit, care încearcă să reziste tăvălugului istoriei. Într-o confesiune lapidară, autorul nostru mărturisea că a avut în vedere în prozele sale ideea de spațiu concentraționar, definitoriu pentru orice sistem totalitar, indiferent de meridian. Nu întâmplător, opresorii nu sunt numiți explicit, ci doar sugerați prin pronumele personal de plural ei. Evident că geografia ficțională este alimentată de o geografie reală, reperele toponimice fiind transparente, deși nu foarte importante în cazul de față. Esențial este tâlcul parabolelor epice, care, tălmăcite corect, transcend circumstanțialul.

Matias (Statuia comandorului) s-a autoproclamat „gânditor“; este și el un contemplativ în felul lui, dedat meditației, și din când în când își administrează electroșocuri, la care a devenit imun prin exercițiu repetitiv. Forma lui de inconformism social este paradoxală: eroul sustrage statuile din spațiul public și le depozitează într-un hangar. Ultima „achiziție“ este „capul“ lui Traian Demetrescu (Tradem). Este un mod de refuza probabil consacrarea idolilor. Cea mai impunătoare (deloc întâmplător) este statuia lui Iosif Vissarionovici Stalin. Dar Matias nu vrea să devină un păzitor de statui, așa încât se decide să le scoată afară începând cu statuia generalisimului. Tentativa eșuează și uriașa statuie de bronz se prăbușește peste Matias, strivindu-l. „Eu și Iosif Vissarionovici mai avem de vorbit…“ (p. 39), conchide personajul. O sinucigașă iese sisific pe balcon, în încercarea de a se arunca în gol. Matias și prietenul lui (naratorul) o speriau cu o cârâitoare și femeia renunță o vreme. Ultima replică a muribundului sună astfel: „Ia și cârâitoarea. Mai sunt atâția care au nevoie…“ Cuvintele sună ca un avertisment. În fond, sinuciderea este o formă de revoltă într-un orizont orwellian.

În Cercul de aramă, un grup de muncitori descarcă vagoane cu zgură de la combinat. Norma de muncă este din ce în ce mai mare: întâi șase vagoane, apoi opt, apoi zece. O nemulțumire surdă cuprinde echipa condusă de Axente. „În cercul ăsta, suntem închiși ca niște șoareci“, observă cineva. Între șefii cei mari și muncitori s-a căscat o prăpastie: „Stau tot timpul în combinat, au acolo niște pereți mari cu ferestre de sticlă, de unde văd tot de jur împrejur. În rest, când vin și când pleacă, doar cu mașina, numai ei știu. Pe-aicea nu i-am văzut niciodată“. Masa de prânz sugerează un timp revolut al pauperizării: două pâini rotunde, o strachină cu fasole albă sleită, un pachet de margarină, un borcan cu brânză de putină, o bucată de slănină, două cepe roșii, de apă. Laptele, ca antidot pentru mediul toxic, este dus acasă la copii. Aluzia este străvezie. Spiritul revoltat este Cosma aici, care vrea să-l omoare pe Axente cu târnăcopul. Rebelul nu poate ucide sistemul, care este atotputernic și invizibil, și atunci puseul său de ură se concentrează asupra unei entități accesibile, șeful de echipă. După bătaie, lucrurile se liniștesc brusc, reintră pe făgașul normal, iar Axente judecă întâmplarea deteșat-filosofic: „Simțea nevoia să omoare pe cineva… pur și simplu… […] E ușor să citești disperarea pe fața unui om. […] Trebuia să-l las să încerce. Era dreptul lui.  […] Eu nu puteam să-l ajut decât așa, lăsându-l să încerce“. Șeful dinainte a murit sub valul de zgură – simbol al destinului implacabil. Cosma este și el un alienat ajuns într-un punct limită, închis într-un cerc din care nu mai poate ieși. Metafora lupilor potențează încordarea existențială: „Atuncea s-au pornit lupii. Când a fost iarna aia mare, de ne arunca pâinea peste gard cu camionuʼ“.

A treia narațiune (Surâsul Jocondei) urmărește diagrama psihologică a unui țăran sărac, Bârligea, într-o epocă totalitară lesne recognoscibilă prin câteva mărci ideatic-stilistice: crâșma, ca topos esențial, ce substituie aici poiana fierăriei lui Iocan, criza de pâine, drept consecință primarul trecând pe spatele sătenilor numerele de ordine, cota de lapte la achiziții (de care Bârligea nu se poate achita fiindcă Joconda, vaca lui, este subnutrită). Oamenii vorbesc spiritual-grotesc despre clima care era blândă mai înainte și s-a schimbat radical după bomba atomică: „S-a întors lumea cu fundu-n sus, conchise Goglează. Din cauza bombei. De-aia s-a pornit și frigul ăsta. Am citit în ziar. Că după ce cade o bombă se face iarnă“. Curentul electric se întrerupe intempestiv. Peste sat se lasă o negură ce-i neliniștește pe oameni. Este, de fapt, o eclipsă de lună: „Azi-noapte a lipsit luna. Timp de două ceasuri“, constată ritos același Goglează. Periodic, Bârligea merge în cimitir și vorbește cu moșu-său, neavând în lumea reală un interlocutor cât de cât creditabil. Vulnerabil psihic, eroul are câteodată viziuni edenice. Este atașat sentimental de Joconda, pe care a dus-o la păscut încă de mic, dar acum este conștient că nu există salvare:             „De, Jocondă, fată… spuse el încet“. Într-un acces de demnitate, Bârligea refuză să se lase însemnat pe spate cu un număr de ordine pentru pâine, apoi cedează. Disperarea lui este una tăcută. Dă o petrecere echivalentă în filosofia rurală cu râsuʼ-plânsuʼ, fiindcă exact în același timp Joconda va fi tăiată. Merge la oraș și dă la gazetă un anunț publicitar că a pierdut vaca. Eroul clachează: „Bârligea se băgă în pat și boli trei zile, ba dormind și suduind prin somn, ba sărind și strigând la Varvara să priponească ușa grajdului și să-i ungă balamalele cu seu“. Prăbușirea finală devine explicită: „Bârligea continua să proptească ușa grajdului în cuie. Deși știa că nu pe acolo vin vaietele vacii“… Încă un învins ca atâția alții.

Emanoil (Cercurile lui Arhimede) amintește în chip izbitor de intelectualii camilpetrescieni însetați de absolut, aflați în situații limită, inadaptați, măcinați de crize de conștiință. El este un tânăr matematician extrem de dotat, care nu-și poate urma vocația de cercetător (Institutul de matematică s-a desființat – detaliu ce corespunde istoriei reale a României totalitare) și este repartizat într-o școală rurală, unde întâlnește un director de o intransigență obtuză. În oraș se mișcă într-un cerc de prieteni tineri, care caută evaziunea din real în alcool și în aventuri erotice efemere. Somat să-și radă barba, Emanoil o va face într-o manieră memorabilă, la o ședință cu părinții, în fața directorului și a primarului, gest de frondă ce-i va aduce îndepărtarea din învățământ. Unul dintre membrii grupului, Anton, fuge în Occident. Emanoil are orgoliul demiurgic de a susține că a terminat lucrarea capitală a vieții lui, în care demonstrează matematic existența lui Dumnezeu. Într-un gest simbolic și premonitoriu, Silvan, un bătrân vecin orb, dă foc hârtiilor, șoptindu-i: „N-ai dreptul s-o faci…“ Ideea subtextuală este aceea a cenzurii transcendente, peste care nu putem trece, oricât de puternică ar fi apropierea noastră spirituală de divinitate. Va exista întotdeauna un ultim prag metafizic inaccesibil. Emanoil este o victimă a destinului, un om prăbușit iremediabil. Anunță triumfător că a descoperit o nouă teoremă, dar prietenul lui, Remus, încheie sarcastic: „La naiba cu teorema lui. E teorema lui Pitagora!“

Autorul a optat pentru discursul narativ la persoana a III-a, cu naratori creditabili, omniscienți și omniprezenți, ca să invocăm paradigma aplicată romanului de către Nicolae Manolescu (Arca lui Noe). Eroii lui sunt oameni simpli, de extracție socială umilă, cu excepția lui Emanoil. Revolta lor – notează autorul – „nu era menită să schimbe regulile, ci să le evite sau, când evitarea nu era posibilă, să le încalce. Aceste pagini se constituie într-un elogiu adus nu rebelilor fără cauză, ci rebelilor fără șansă“. O carte ce ne îndeamnă la meditație.

P.S. Sâmbătă, 23 februarie 2019, în foaierul elegant al Teatrului „Victor Ion Popa“ din Bârlad, a avut loc lansarea volumului Statuia comandorului (ediția a II-a). Au vorbit: acad. Ion Hadârcă, prof. Gruia Novac și semnatarul acestor rânduri. Într-o confesiune ad hoc, scriitorul Varujan Vosganian a vorbit despre sensul literaturii și rostul creatorului în lumea de astăzi, făcând o distincție nuanțată între istorie și memorie. Prima este doar o înșiruire cronologică de evenimente, pe când memoria presupune obligatoriu înțelegerea și mai cu seamă asumarea lucidă a faptelor istorice.

P. Teodor