Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Un fel de recapitulare

Un fel de recapitulare

Scriu articole despre problemele şcolii de multă vreme. Oricum, în ultimele două decenii, într-un fel sau altul, revista Tribuna Învăţământului a găzduit săptămânal o opinie a subsemnatului. Am fost, la un moment dat, chiar curios să aflu dacă opiniile mele au cât de cât un ecou scontat. A fost dificil. Uneori, pe F.B. am numărat like-urile la unele dintre articole. Au fost cu zecile. Numeroase like-uri a primit, de pildă, un articol care privea modul de efectuare a unei inspecţii şcolare. Subiectul a interesat poate şi fiindcă pornea de la un caz real a cărui semnificaţie era… cum poţi să „desfiinţezi“ un profesor printr-o inspecţie şcolară. Ceea ce realmente este posibil, mai ales dacă profesorul nu este titular. Au ieşit atunci în evidentă, indirect, anume carenţe ale inspecţiei şcolare, formalizarea ei excesivă şi, într-un fel, ruptura parţială de realitatea şcolii. În fond, sensul unei inspecţii şcolare ar trebui să fie acela de a stabili o diagnoză şi de a da soluţii pentru ceea ce ar putea fi stările de fapt negative privind predarea-învăţarea unei discipline de studiu.

Dar o opinie, un comentariu, uneori chiar o analiză a problemelor şcolii, găzduite de revista Tribuna, ar trebui să însemne ceva mai mult decât o înregistrare de like-uri. Ele ar trebui să intre în portofoliul de receptare al Ministerului Educaţiei. Cândva, lucrurile chiar se întâmplau aşa. Cel puţin un ministru din această perioadă de două decenii era foarte interesat de ceea ce se spunea nu doar în revista Tribuna, ci în media, în general. Nu-i mai puţin adevărat că atunci impresia era că toate lucrurile se cereau a fi făcute cât mai profesionist cu putinţă, iar asta era valabil şi în ceea ce priveşte mass-media. Ziarele şi chiar şi televiziunile de ştiri îşi permiteau să aibă un redactor cunoscător al problemelor de învăţământ, uneori chiar profesor, adică un om vizat. Între timp, o asemenea realitate a fost înlocuită de fel de fel de improvizaţii, iar oamenii care aveau cât de cât informaţii privind domeniul educaţiei şi-l urmăreau în timp fie au dispărut din presă sau s-au reprofilat. Aşa că s-a dat drumul la fel de fel de… enormităţi. Nici măcar semnificaţia termenilor de bază ai domeniului nu pare a mai fi respectată, iar cuvântul curriculă, care sună nepotrivit pentru limba română, a devenit un fel de salvare pentru redactori de ştiri de ultimă oră sau pentru nu ştiu ce om politic care se vrea şi el… avizat în domeniul educaţiei. În egală măsură, confuziile de termeni sunt frecvente.

Ca şi în cazul altor aspecte ale suprastructurii societăţii româneşti, a avut loc o neaşteptată involuţie: o invazie fără precedent a improvizaţiei şi a mediocrităţii, asociată cu… senzaţionalul, cu inflaţia de cuvinte menite să-i afecteze… emoţional pe cel vizat.

În acest context, o ştire dată de nu prea multă vreme ne spune că la Ministerul Educaţiei au fost dacă nu cei mai mulţi miniştri, atunci a fost cel puţin al doilea minister la care au existat cei mai mulţi miniştri după 1990. Şi, într-adevăr, lista lor e impresionantă. Pe trei dintre ei i-am cunoscut „direct“, într-o perioadă în care am lucrat eu însumi în acest minister. Oameni rezonabili, la prima vedere, dar fără o cunoştere reală a sistemului educaţiei, a şcolii reale. Dar cel puţin unul dintre ei avea decenţa de a-i asculta pe cei din „sistem“ pe care-i şi adusese în minister şi a acomoda pe cât era cu putinţă nevoia de reformă europeană cu modul în care aceşti oameni percepeau mersul şcolii, preuniversitare în primul rând. Un altul dintre aceştia trei îşi construia feedback-ul, prin raportare la anii în care persoana în cauză fusese ea însăşi elevă. Acela era punctul de reper imperturbabil. Acela era idealul educaţional al ministrului în cauză. În sprijinul acestei viziuni, a depus energie, a blocat proiecte care i se păreau „străine“ şcolii româneşti, a intoxicat uneori opinia publică. Multă vreme, marea masă a profesorimii şi-a găsit aici propria viziune despre educaţie. Şi n-aş putea spune că a fost o persoană ale cărei bune intenţii să fie puse la îndoială. Al treilea a fost cumva o persoană pitorească care de altfel n-a stat prea mult la cârma educaţiei. Era universitar şi cumva… poet. Visa o şcoală anume pe care n-a putut s-o modeleze după propria viziune.

Ce vreau să spun ?!… Că, de fapt, de-a lungul acestor ani de încercări şi erori, de responsabilitate şi iresponsabilitate, s-a dezvoltat un mod aleatoriu de a conduce educaţia în România. Căci, dacă între cei aproape treizeci de miniştri ai educaţiei (dacă am reţinut corect cifra!), au fost şi câţiva decenţi şi care au înţeles într-o manieră remarcabilă că reforma nu trebuia să fie un câmp de „nebunii“ al politicianismului vremii, ci doar o adaptare a unui sistem, prin definiţie conservator, la câteva principii specifice educaţiei moderne, o bună parte din ceilalţi n-au fost decât persoane modeste a căror viziune despre şcoală rareori a depăşit orizontul unui liceu de provincie. Şi de aceea şi-au permis (mulţi dintre ei şi consilierii lor!) fel de fel de… ghimbuşlucuri regulamentare. De cele mai multe ori, mai ales în ceea ce priveşte drepturile, cât mai democratice, ale elevilor într-o societate în care oricum „democraţia“ era şi ea sălbatică, precum capitalismul pe care-l edifica. Aşa a apărut una dintre marile probleme cu care şcoala a început să se confrunte azi: criza de autoritate a profesorului.

Dar originalitatea lor nu s-a oprit aici: ceea ce trebuia să fie un sistem de învăţământ obligatoriu unitar şi coerent a devenit foarte repede o realitate confuză în care aparent toată lumea câştigă, chiar dacă un elev intră la un liceu cu media sub cinci. Sacrificarea unei ierarhii emblematice pe care nota o dădea în istoria elevului este astăzi o situaţie intolerabilă… tolerată mai de toată lumea, chiar dacă cifra abandonului şcolar întrece cu mult orice cifră din trecutul apropiat.

De curând avem un nou ministru. Cel puţin două lucruri m-au surprins în ceea ce priveşte viziunea despre educaţie a dom­nului ministru; sunt lucruri care par a ţine de-o anecdotică a şcolii, mai degrabă, decât de imaginea unei şcoli riguroase. În condiţiile în care există clar o criză a folosirii manualului, amplificată în ultimii ani, pe care am încercat s-o fac sensibilă autorităţilor de resort, intervenind în câteva rânduri pe această temă şi realizând şi două anchete care au confirmat starea de fapt – trecerea manulului pe un plan secund în pregătirea elevului –, aflăm de la noul ministru al educaţiei că profesorul poate spune uneori elevului… să nu vină cu manualul la şcoală (dar cu ce să vină?!…). Sau, mai aflăm de la acelaşi ministru, profesor de matematică de altminteri, că profesorul poate decide dacă va folosi sau nu manualul la ore (e adevărat, aici se referă la noul şi discutatul manual de educaţie fizică şi sport!)

Prin urmare, recapitulând, te întrebi: mai există oare, după decenii, responsabilitatea decla­raţiilor pe care le face un ministru al educaţiei?!… Un ministru în general!… Sau în numele diver­sităţii opiniilor fiecare cetăţean poate scoate pe gură orice-i trece prin minte?!…

Adrian COSTACHE

P.S. De fapt, acei miniştri serioşi care înţele­seseră problemele şcolii în profunzime ştiau că, în realitate, şcoala românească, dincolo de
„perierea politică“ din primii ani de după 1990, a manualelor şi a planului-cadru, avea de rezolvat trei-patru probleme-cheie pentru a deveni o şcoală modernă: constituirea unui model de educaţie general-obligatoriu accesibil şi performant, ceea ce presupunea o adaptare în consecinţă a planurilor-cadru, programelor şi a structurii preuniversitarului la acest model; apoi, regândirea în parte a rolului jucat de profesor în relaţia cu elevul (o altfel de comunicare, mai puţin rigidă şi mai aproape de problematica socială şi culturală a epocii, modificată de modelul societăţii democratice şi de revoluţia tehnologică). Şi, nu în cele din urmă, rescrierea statutului social şi profesional al profesorului într-o lume în care educaţia a devenit tot mai importantă şi în contextul în care rolul de autoritate al profesorului este tot mai mult pus în discuţie.