Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Un învățământ sub imperativul pragmatismului

Un învățământ sub imperativul pragmatismului

Pragmatismul este o orientare filosofică al cărei fondator se consideră filosoful Charles Sanders Peirce, care în 1878 a scris un eseu revoluționar intitulat „Cum să facem ca ideile să fie clare“. Preluate, dezvoltate și aplicate apoi de către John Dewey (1859-1952), conceptele au stârnit ecou nu numai în filosofie, ci și în educație, psihologie, pedagogie și politică, structurându-se într-o școală de gândire ce ghidează societatea contemporană. Conform acestora, scopul gândirii este de a ne ajuta să acționăm mai eficient în lume, adică să adoptăm o perspectivă pragmatică. Pentru Dewey, problemele filosofice nu sunt abstracțiuni separate de viața oamenilor, ci preocupări care să dea sens lumii, să dea un răspuns practic provocărilor care apar pe parcursul vieții. Omul nu este o entitate fixă, creată de Dumnezeu într-o formă finită, ci o ființă naturală, evoluată, care face tot posibilul să supraviețuiască. Totul se transformă, inclusiv omul, parte a sistemului natural în continuă schimbare, ca urmare, el trebuie să reacționeze la o lume supusă transformărilor permanente. Existența, în ansamblu, este un risc, întrucât schimbarea mediului (natural, social, economic) nu apare într-o formă deplin previzibilă. De aceea, societatea umană este datoare să avanseze în cunoaștere, vizând găsirea modalităților de a afla cum funcționează mediul, ca apoi să-l transforme în beneficiul tuturor. O teorie filosofică, ca și orice demers instructiv-educativ, își revendică oportunitatea în măsura în care reușește să răspundă problemelor vieții, să ducă la înțelegerea fenomenelor, să asigure sporirea puterii și bunăstării omului, în consonanță cu starea de siguranță și echilibru pentru toți factorii existențiali.

Pragmatismul, precum se vede, vrea mai multă lumină în idei, pentru ca fenomenele lumii să devină mai inteligibile, iar pe această bază să se dezvolte experiența noastră, făcân­du-ne existența tot mai luminoasă și nu opacă. Sprijinul pe conceptele pragmatismului insuflă optimism oricărei activități instructiv-educative.

Instrucția școlară, mereu revizuită și adăugită

Prin prisma conceptelor pragmatismului, neajunsurile reproșate școlii românești de azi ies și mai mult în evidență. Ar putea fi desemnate prin termenul de ineficiență, luând în calcul proporția cantitativă și calitativă a pierderilor pe care o promoție le înregistrează numeric la sfârșitul unui ciclu, față de efectivele recenzate la începutul acelui ciclu. Să mai adăugăm nivelul de competitivitate ilustrat de rezultatele la evaluări, testări, examene naționale și după aceea evoluția ulterioară: activitatea profesională, civică, în virtutea așteptărilor provenite de la documentele de absolvire.

Deși cuvântul ineficiență se referă, în sensul propriu, la activitățile economice, financiare, transferul lui în domeniul instructiv-educativ îi conferă efecte și mai grave pentru că vizează pierderi umane, cazuri sociale, discriminări.

Școala ar trebui să le prevină, iar mijlocul prin care este datoare să intervină este școlarizarea de bună calitate, consecventă, urcând scara ciclurilor după meritele fiecăruia. Asemenea atribuții ale cadrelor didactice și ale elevilor, aferente instituțiilor de învățământ, trebuie cuprinse în Lege, Statute, Regulamente pentru ca sistemul să aibă coerență, stabilitate și deschidere spre mediul socio-economic, unde se va integra absolventul. Jurisdicția școlară trebuie să confere autoritate instituției asupra mediului pe care îl guvernează cât și influența educativă în afara spațiului și a intervalului în care se desfășoară programul de învățământ. Numită „parteneriat“,această asociere a celorlalți factori educativi, între care familia se înscrie ca factor prim, se cuvine gândită ca o structură în care școala reprezintă nucleul, un punct magnetic și iradiant. Putem aprecia că pe durata învățământului general-obligatoriu, a celui liceal și profesional, școala are menirea să se afirme drept instituția tutelară, specializată în instruirea și educația generațiilor aflate pe drumul afirmării.

Școala românească are tradiție și rezultate în cucerirea obiectivelor sale educative, iar o privire a situației „de sus“ și catalogarea ei că ar fi„anacronică“, cum s-a exprimat o voce oficială la întâlnirea cu tineretul optzecist este o atitudine de criticism bățos, arogant, retoric.

În jurul a câtorva repere

O proiectată Lege a învățământului asigură cadrul de rezolvare a numeroaselor detalii cu care se vor confrunta cei care o aplică. Discuțiile de acum le anticipează și oferă șanse de convergență. Încercăm să le analizăm în viziune pragmatică.

Un an școlar pe intervalul 15 septembrie-15 iunie se structurează mai eficient pe parcursul a două semestre, de durată aproximativ egală. Iau în calcul existența lucrărilor scrise semestriale, ce trebuie să evalueze un volum de cunoștințe mai consistent, conceperea subiectelor după modelul cerințelor de la testările naționale și posibilitatea profesorilor de a le evalua cu răgaz, cel puțin pentru semestrul I, în vacanța de iarnă. Ca urmare, semestrul I va continua și în luna ianuarie, după o vacanță care să acopere tot ciclul sărbătorilor tradiționale (chiar de trei săptămâni), căci altfel acestea vor distrage pe mulți de la frecventarea cursurilor.

Optăm pentru plasarea programului „Școala Altfel“ numai în ultimele trei luni ale semestrului al II-lea, când vremea devine favorabilă organizării unor manifestări edu­cative, culturale, turistic-sportive, gospodărești, sesiuni științifice și în afară de școală. Tradiționalele serbări școlare, expozițiile, finalele sportive își vor găsi aici locul și timpul propice.

Vedem o regândire a ideii de vacanță. Din comoditate, ajungem să subminăm timpul liber și să-l considerăm o abandonare a preocupărilor școlare, la care urmează să revenim cu greu. În loc de un traseu în care mergem cu sincope, putem trasa și în vacanță o continuitate a preocupărilor școlărești cu cartea, cultura, cu performanțele la învățătură. Ca fost elev, odinioară, și tânăr profesor, tot odinioară, port amintirea frumoasă a taberelor școlare de vară, la munte, la mare, a excursiilor și drumețiilor cu scopuri didactice.

Noua lege este chemată să aducă limpezire succesiunii ciclurilor școlare la nivelul epocii contemporane, pe segmentul preuniversitar. Contururi clare, finalități precise revin învățământului general-obligatoriu de 10 ani, învățământul profesional și al celui liceal. S-a încetățenit susținerea unei evaluări naționale după clasa a VIII-a, menită să orienteze opțiunile. Se cuvine întărit rolul liceului, ca un parcurs de patru ani și admiterea numai dacă s-a obținut minimum cinci la evaluarea națională. Ceilalți elevi vor continua studiile  prin doi ani de învățământ complementar-profesional, cu o diplomă de absolvire ce va atesta și o pregătire practică. Pe parcursul celor doi ani, elevul să aibă dreptul să reia evaluarea națională pentru eventuala opțiune liceală.

Liviu IOANI