Socialize

Facebook
Home » Noutati » UN NOU MINISTRU AL EDUCAŢIEI ŞI CÂTEVA ÎNTREBĂRI ESENŢIALE

UN NOU MINISTRU AL EDUCAŢIEI ŞI CÂTEVA ÎNTREBĂRI ESENŢIALE

Viteza cu care se succed miniştrii în fotoliul din General Berthelot se accelerează. Practic, în ultimii ani, s-a ajuns ca un ministru să nu reziste în această funcţie nici măcar un an, în 2012 atingându-se performanţa ca în această funcţie să se perinde nici mai mult, nici mai puţin decât… cinci miniştri: Daniel Funeriu (până în 9 februarie 2012), Cătălin Baba (până în 7 mai 2012), Ioan Mang (până în 15 mai 2012), Liviu Pop (până în 2 iulie acelaşi an), Ecaterina Andronescu (până la finele anului)… Şi consecvenţa cu care se lucrează, de 28 de ani, la demolarea învăţământului românesc a continuat şi după această dată.

Au urmat – în acelaşi ritm de „ţopăială“ politică (o expresie în vogă lansată de Klauss Yohannis, la învestirea în funcţie a Guvernului Dăncilă) –  Remus Pricopie (21 decembrie 2012-14 decembrie 2014), Sorin Câmpeanu (14 decembrie 2014-17 noiembrie 2015), Adrian Curaj (17 noiembrie 2015), Mircea Dumitru (7 iulie 2016-4 ianuarie 2017), Pavel Nastase  (din 4 ianuarie 2017), Liviu Marian Pop şi actualul Valentin Popa, rectorul Universităţii Ştefan cel Mare din Suceava, omul care a venit la conducerea Ministerului Educaţiei pe fondul unui imens scandal în jurul gafelor lingvistice pe care le-a comis în mod repetat şi al unor afirmaţii care, în rândul opiniei publice şi al mediului academic, au produs nedumerire şi indignare, ridicând mai multe semne de întrebare de bun-simţ.

E normal ca un ministru al educaţiei să facă grave greşeli de exprimare?

Într-o bună tradiţie pe care a împământenit-o ministrul anterior al educaţiei, supranumit „minis­trul genunche“, Valentin Popa şi-a căpătat rapid porecla de „ministrul pamblică“ sau „ministrul celălanţi“. Dacă ministrul Pop îşi cerea scuze anticipat pentru greşelile pe care le-ar putea face, rectorul Universităţii Ştefan cel Mare din Suceava  are probleme vizibile cu acordul în gen şi număr al formelor pronominale şi verbele auxiliare: „În prima treime a întregii promoţii care au terminat universitatea…“, „Avem resursă umană foarte bine pregătită, care au aplicat şi au avut proiecte de cercetare…“,„Această ţinut binecuvântat de Dumnezeu“, dar şi „pentru moldoveni şi celălanţi cetăţeni“ (am dat doar doar câteva exemple de exprimare incorectă a prof. univ. dr. ing. Valentin Popa).

E normal ca un ministru al educaţiei să facă astfel de greşeli grave de exprimare? Dacă scriitorul şi traducătorul Cristian Bădiliţă, într-o postare pe Facebook, era de părere că poţi fi ministru al educaţiei agramat sau incult (din astfel de specimene au fost alcătuite guvernele Republicii Populare Române şi ale RSR, în deceniile cinci şi şase ale secolului trecut), dar este revoltător să fii „universitar agramat şi incult“, credem că şi într-un caz, şi în celălalt este la fel de grav şi de revoltător. Poţi ierta un premier atunci când spune că Iranul şi Pakistanul sunt ţări comunitare, dar nu poţi trece cu vederea greşelile de limbaj ale unui ministru al educaţiei. Un elev care s-ar exprima aşa ar pica examenul de bacalaureat, dar unui ministru i se trece cu vederea, oferindu-i-se, de către cei care îl susţin, penibile circumstanţe atenuante: e o fire sensibilă, e emotiv, nu e obişnuit să vorbească în faţa presei, nu este literat, nu e lingvist etc., etc. Toate aceste circumstanţe atenuante sunt la fel de incalificabile ca şi limbajul agramat al unui ministru al educaţiei, pentru că scot la iveală un adevăr cumplit: clasei politice de astăzi nu-i pasă decât de interesele personale şi de partid, de calculele meschine făcute pentru a rămâne cât mai mult la putere, în rest, după ei, potopul. Ceea ce se şi întâmplă de 28 de ani încoace.

Cum poate coordona sistemul educaţional şi reforma educaţiei un ministru care „nu se pricepe la învăţământul preuniversitar“?

Da, aceasta a fost mărturisirea pe care a făcut-o ministrul Valentin Popa. Într-adevăr, dacă ne aruncăm ochii peste CV-ul acestuia, putem spune că are o vastă experienţă universitară. Nu se pomeneşte însă nimic despre vreo experienţă preuniversitară. Domnia Sa poate nu realizează însă că  cea mai importantă componenetă a unui sistem de educaţie este învăţământul preuni­versitar, de 12 ani – învăţământul preprimar, primar şi gimnazial – acea perioadă de studii în care se formează, practic, personalitatea unui om. Nu poţi să gândeşti o societate alcătuită numai din absolvenţi de universitate, masteranzi şi doctoranzi şi doctori. Pe de altă parte, sectorul cel mai lovit al Educaţiei româneşti este preuniversitarul. Cum crede domnul ministru că va putea rezolva toate problemele din şcoala românească – urbană, dar mai ales rurală – dacă „nu se pricepe la învăţământul preuniversitar“. Miniştrii educaţiei trebuie să aibă în vedere, chiar dacă provin din învăţământul superior, că nu poate fi conceput un învăţăţământ universitar de calitate fără un învăţământ preuniversitar solid, coerent, predictibil, ancorat în realitatea prezentului.

Poate „însănătoşi“ învăţământul superior un ministru care minimalizează fenomenul plagiatului?

Nici învăţământul superior nu stă cu mult mai bine decât cel preuniversitar. Şi aici ne-am aştepta ca ministrul actual, care provine din universitar, având o vastă experienţă, să vină cu soluţiile de redresare. Noul ministru a pornit însă cu stângul şi din acest punct de vedere, scandalizând mediul academic universitar prin apologia plagiatului făcută la foarte scurt timp de la învestire. „Învăţământul nostru este bun, a declarat prof. univ. dr. Valentin Popa. Chiar foarte bun în anumite domenii, pe anumite programe de studiu, este excelent şi este păcat că umbrim aceste valori ale învăţământului românesc printr-o scoatere în evidenţă a unor elemente nu atât de importante, cum ar fi plagiatele, mai ales că nu prevede nicăieri legea respectivă că trebuie să punem ghilimele la un text pe care îl preluăm“. Această uluitoare declaraţie a fost făcut de actualul ministru al educaţiei după audierea în Comisia de învăţământ. În urma acesteia, fostul ministru al educaţiei, rectorul Universităţii din Bucureşti, Mircea Dumitru şi-a anunţat demisia din toate funcţiile pe care le ocupă în cadrul Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU).

Poate garanta cineva că învăţământul supe­rior se va însănătoşi cu un ministru pe care, din varii motive, nu-l deranjează deloc impostura academică, universitară?

Ce primează în raportul dintre competenţă profesională şi afiliere politică?

Întrebare superfluă, pentru că răspunsul este evident: în tot ce face clasa politică dâmboviţeană, competenţa profesională pierde bătălia cu afilierea politică. Nu trebuie să fii competent într-o funcţie, ci doar să serveşti aşa cum trebuie partidul. La ce poate folosi partidului un om extrem de competent profesional dacă nu trage niciun folos politic pe urma lui? Asta se întâmplă, din păcate, de 28 de ani încoace, iar ultimii ani o dovedesc cu vârf şi îndesat. Fiecare guvern, după 1989, cu oameni mai mult sau mai puţin incompetenţi, mai mult sau mai puţin bine intenţionaţi, a contribuit din plin la poziţionarea României în coada Europei, pe ultimul loc la Sănătate, pe ultimul loc la Educaţie, pe ultimul loc la infrastructură, pe ultimele locuri la salariul minim pe economie, pe primele locuri la analfabetism funcţional şi abandon şcolar timpuriu etc., etc.

Şi atunci, ce şanse de redresare are educaţia românească? Greu de spus, în condiţiile în care într-un an se perindă câteodată şi cinci minştri pe la MEN, iar schimbările poartă întotdeauna izul intereslor politice.

Nu am fost în stare să construim o strategie coerentă de reformă în educaţie, după cum, în 28 de ani, nu am fost capabili să dăm României un proiect de ţară pe 30 sau 50 de ani, pe care partidele aflate la putere să-l urmeze indiferent de culoarea politică.

Prof. univ. dr. Valentin Popa este cel de al 26-lea ocupant al fotoliului de ministru al educaţiei. 25 de miniştri au fost incapabili să facă ceva bun, coerent, predictibil pentru educaţie. Va fi dânsul capabil să realizeze ceea ce predecesorii săi nu au putut, nu au fost lăsaţi, nu s-au priceput sau nu au fost intereresaţi să facă? Iată încă o întrebare, al cărei răspuns s-ar putea să-l aflăm într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Marcela GHEORGHIU