Socialize

Facebook
Home » Actualitate » Ultima ora » Un nou ministru la Educaţie: Între orizontul de aşteptări şi fragilitatea mandatului

Un nou ministru la Educaţie: Între orizontul de aşteptări şi fragilitatea mandatului

Şi, iată, avem un nou ministru la Educaţie, Ecaterina Andronescu. Cu destulă experienţă în managmentul educaţiei, actualul ministru pare a fi, cel puţin pentru unii, omul potrivit la locul potrivit. Istoria personală a noului ministru este însă una disputată, ea conţinând destule erori, dar şi adaptări din mers. Oricum, actualului ministru îi place să spună că ea se consideră un „om al şcolii“, ceea ce e, în bună măsură, adevărat sau mai adevărat decât în cazul altor foşti miniştri care au poposit vremelnic în strada Berthelot. Dar problemele şcolii de azi sunt – indiferent de unghiul în care te postezi – numeroase, iar unele nu ţin de neapărat de un bun management administrativ al educaţiei. Şi nici de cadrul legislativ! În acelaşi timp, cei care cred că Ecaterina Andronescu va introduce mai multă coerenţă în sistem nu trebuie să-şi facă prea multe iluzii. Între orizontul de aşteptări şi fragilitatea mandatului ministerial, ultimul mi se pare a conta mai mult în timp.

Ca foarte mulţi dintre cei aproape treizeci de miniştri ai Educaţiei din ultimele două-trei decenii, Ecaterina Andronescu nu poate fi altfel decât un ministru care se crede mai îndreptăţită decât predecesorii săi să aducă învăţământul (preuniversitar în primul rând!) mai aproape de o logică a normalităţii, deşi o experienţă direct în preuniversitar Domnia Sa nu are. Dar nu acesta ar fi impedimentul, fiindcă este clar că problemele preuniversitarului sunt atât de multe încât îi va fi oricui dificil să stabilească o prioritate în această lungă listă, deşi în fapt aceasta ar trebui să fie principalul aspect de strategie ministerială. Aşadar, actualul ministru va trebui să aleagă, în cele din urmă, dintr-un număr de situaţii şi aspecte prioritare ale şcolii, pe cele care aşteaptă cea mai rapidă rezolvare. Şi Ecaterina Andronescu pare  a fi şi ales deja, problema manualelor revenind, oarecum aşteptat, în discuţie: un singur manual sau mai multe manuale?! Deşi odinioară, actualul ministru  încercase o limitare a numărului de manuale, acum, viziunea pare schimbată, iar ideea manualului unic i se pare nepotrivită. Este probabil că dintre toate problemele şcolii, cea a manualelor să fie într-adevăr actuală. În acelaşi timp, ea este una care adaugă însă sensibilităţi politice, fiind vorba de bani, de interese care angajează mulţi oameni, de editori şi autori, şi chiar de interese din afară. Pentru imaginea actualului ministru, resuscitarea acestei probleme este categoric un câştig de imagine, în condiţiile în care, din alte şi varii motive, ministrul actual nu are o imagine prea bună în rândul unei anume categorii de intelectuali şi deţinători de mijloace media în spaţiul public.

Dincolo însă de ceea ce va fi politică în activitatea şi în deciziile noului ministru, lista de priorităţi a şcolii este, cum spuneam, mult mai lungă şi nu toată va aduce câştiguri politice. Nu ştiu, de exemplu, dacă afilierea actualului ministru la iniţiativa senatorului Liviu Pop, de elaborare a unei noi legi, între altele pentru a se reduce numărul de ore (şi a se reveni în fond la varianta Funeriu!), este de bun augur. Fiindcă un fapt este cert: în ansamblu vorbind, calitatea şcolii preuniversitare şi obligatorii a tot scăzut în ultimii zece ani, motivele acestei scăderi fiind multiple, provenind nu doar supraglomerarea orarului elevilor, element care ţine într-adevăr de legislaţie, cât mai ales factorul profesor. Va fi greu însă pentru un ministru să vorbească, de exemplu, de o slabă calitate a pregătirii corpului profesoral. O asemenea abordare ar fi  „nediplomatică“ şi nu o văd pe Ecaterina Andronescu „luând taurul de coarne“, în condiţiile în care o asemenea atitudine, absolut necesară, ar cunoaşte o rezistenţă specifică. Dar poate e bine să precizăm în ce anume  se concretizează scăderea calităţii factorului profesor în învăţământul preuniversitar. O frază sintetică este dificil de formulat, dar situaţia ca atare poate fi totuşi  conturată: în ansamblu, profesorul de azi pare a se fi „eliberat“ de o mulţime de norme didactice care fixează nivelul calităţii învăţării. În context, cele mai grave ar putea fi: bulversarea respectării principiilor accesibilităţii şi diferenţierii în activitatea didactică, diminuarea responsabilităţii în ceea ce priveşte constituirea unei autorităţii morale şi profesionale fără de care educaţia în sine nu poate cunoaşte performanţă, constituirea unei „autorităţi“ a profesorului nu atât în raport de  norme, principii şi reguli, ci în raport de ceea ce uneori profesorul încearcă să impună ca fiind propriile reguli, incapacitatea fixării unor norme regulamentare în majoritatea şcolilor, împingerea inspecției şcolare într-o zonă a birocraţiei şi a nesemnificativului la care se adaugă o criză vizibilă a culturii şcolare de bază, uneori în numele „legării şcolii de viaţă“, criză creată de confuzia cu privire la idealul şcolii. De altfel, o inerţie palpabilă pare a fi prezentă în majoritatea şcolilor, generată între altele şi de modurile defectuoase în care stimulentele didactice (gradaţie de merit în primul rând!) au fost valorificate în ultimii ani, dublată de inerţia mai mult decât păguboasă a majorităţii directorilor, preocupaţi mai ales de conservarea funcţiilor şi mai puţin de bunul mers al şcolii. La care ca o „cireaşă pe tort“ ne apare relaţia cu părinţii  devenită în unele situaţii  una de tip  „asediu“, în care şcoala se dovedeşte de multe ori neputincioasă să instituie un dialog argumentat şi transparent cu aceştia, în timp ce părinţii sunt adesea incapabili să înţeleagă că totuşi specialiştii sunt ei, profesorii, şi nu ei, părinţii. Iar lista aceasta ar putea continua, toate aceste stări de fapt generând în cele din urmă multiplicarea alarmantă a atitudinilor de indiferenţă faţă de actul educaţiv. În acest context, o nouă lege a educaţiei nu ar putea decât, eventual, să pună bazele unui proces îndelung, de schimbări, rezolvând însă doar foarte puţine din aspectele „fierbinţi“,  multe condiţionate de structura şcolii preuniversitare.

Dincolo însă de identificarea şi acceptarea unei liste de priorităţi, actualul ministru va trebui să-şi pună întrebarea în legătură cu modul în care atât instituţia ministerului (cu o imagine destul de proastă!), cât şi celelalte instituţii adiacente funcţionează şi au capacitatea reală de a dialoga cu sistemul, pornind de la cel mai important lucru în ceea ce poate fi un dialog: înţelegerea poziţiei, a caracteristicilor definitorii ale partenerul de dialog. Iar aici lucrurile sunt foarte complicate, fapt rezultat din încercările de dialog, generate de realizarea actualelor programe de la clasele primare sau de la clasele gimnazială. Dialogul ocazionat de acest context a evidenţiat prin altele lipsa de exerciţiu a dialogului, incapacitatea unei părţi însemnate a corpului profesoral de a a dialoga, atunci când se pun în discuţie probleme care privesc direct propria activitate. Situaţia poate fi reformulată sub forma unei întrebări: cât de mult corpul profesoral poate fi coniderat ca fiind capabil de a deveni generator de reformă/schimbare/ameliorare (?!…) Şi cât de mult acest corp profesoral trebuie să fie un doar un „executant“ în cunoştinţă de cauză! Fiindcă, în momentul de faţă, senzaţia dată este una de amorfitate: corpul profesoral  pare, la prima vedere, interesat de schimbările de conţinut care-l privesc direct, dar efortul pe care-l face pentru a înţelege semnificaţia schimbării este minimal sau nul.

Situaţii de acest gen au mai existat şi vor mai exista nu doar la noi, ci şi în ale ţării. Apar momente în care se poate constata o anume „blazare“ a unei părţi însemnate a corpului de educatori, generată cel mai des de politici sau chiar strategii educaţionale greşite (cum pare că s-a întâmplat la noi în ultimii zeci ani!), iar într-o asemenea situaţie, soluţiile tind să fie uneori greu de identificat.

În acelaşi timp însă, toate aceste probleme, sau o bună parte din ele, pot fi lăsate deoparte de un ministru al cărui mandat este fragilizat din start. Şi când spunem asta ne gândim la faptul că pentru scrierea şi implementarea unei legi e nevoie de timp.

 

P.S. E adevărat însă că (defuncta?!…)  Lege Funeriu, încă în uz într-o anume măsură, ar putea redeveni, dacă n-ar exista prea multe orgolii, o sursă de inspiraţie menită să rezolve probleme pe care chiar guvernarea PSD le-a creat de-a lungul timpului prin modificările aduse. E vorba, de exemplu, de numărul de ore săptămânal la gimnaziu sau de intrarea cu note sub cinci la licee, ceea ce a generat degradarea fără precedent a învăţământului liceal şi a dus la creşeterea tot fără precedent a abandonului şcolar… Se va gândi actualul ministru la crearea unor clase complementare cu programe specifice menite a completa şcoala obligatorie?!… Ar fi poate un gest legislativ necesar pentru ca procentul de abandon şcolar ori de „analfabetism funcţional“ să scadă cu adevărat!

Adrian COSTACHE